Home » Universitatea Emaus » PETRE ANGHEL Spaţiul personal în relaţiile interculturale

PETRE ANGHEL Spaţiul personal în relaţiile interculturale

PETRE ANGHEL Spaţiul personal în relaţiile interculturale

petre la fereastra

Spaţiul personal în relaţiile interculturale
PETRE ANGHEL

Conceptul de spaţiu public a fost analizat şi impus de J. Habermas. Habermas reconsideră concepţia despre spaţiul public în cadrul studiilor sale, începute cu decenii în urmă, privitoare la teoria sistemelor şi, în particular, asupra pragmaticii comunicării. Curând, spaţiul public va deveni pentru el parte integrantă a unei perspective asupra acţiunii comunicative, înţeleasă ca negociere discursivă a normelor şi valorilor, fondată pe intersubiectivitate şi competenţă lingvistică şi culturală. Acţiunea comunicativă şi tipul de raţionalitate pe care se bazează sunt diferite de acţiunea strategică şi de raţionalitatea instrumentală şi ireductibile la aceasta. Acţiunea strategică este orientată către un scop şi manipulatoare; acţiune comunicativă aspiră la înţelegere mutuală, la încredere şi cunoaştere reciprocă.
L. Hayduk într-un studiu din 1983 compară spaţiul personal cu un câmp electric tridimensional , posedând o forţă care descreşte odată cu distanţa, şi are poli pozitiv/negativ care sunt răspunzători de atracţia sau respingerea unor anumite obiecte.
Alţi cercetători au definit proxemitatea drept „modalitatea prin care omul comunică prin intermediul unui microspaţiu structurat – distanţa pe care omul o menţine în mod conştient între el şi o altă persoană în timp ce se raportează fizic la alte persoane cu care el interacţionează” . Spaţiul personal poate fi văzut drept „modul în care indivizii asteaptă ca spaţiul din jurul lor să fie folosit”, transformând „ţelurile interpersonale generale în termeni comportamentali şi spaţiali .
Proximitatea corespunde circumscrierii acelui spaţiu geografic reprezentat de zona de difuzare a produsului mediatic. Este de fapt un criteriu teritorial: de la spaţiul cel mai întins şi mai îndepărtat la spaţiul cel mai restrâns şi mai apropiat. Expresia “mort pe kilometru” este o ilustrare a acestei noţiuni de proximitate geografică: cu cât evenimentul s-a desfăşurat mai aproape, cu atât trebuie să implice mai multe persoane pentru a avea o “şansă” să fie relatat în presă. 1 000 de morţi la 10 000 de kilometri sunt mai puţin importanţi decât 100 de morţi la 1 000 de kilometri şi încă mai puţin importanţi decât un mort la un kilometru.
Proximitate psiho-afectivă se referă la emoţional: viaţa, moartea, dragostea, banii.
Proximitatea temporală este însăşi esenţa ştirii, ea este legată de moment, presupune noutate.
Proximitatea socio-profesională şi socio-culturală priveşte condiţia socială, profesia, cultura, mediul social al receptorului.
Proximitatea politico-ideologică trimite la angajamentele politice ale indivizilor aflaţi în centrul presei politice.
Pentru Edward Hall „este în natura animalelor şi a omului, desigur, să afişeze comportamentul pe care îl numim teritorialitate. Făcând acest lucru, indivizii îşi folosesc simţurile pentru a distinge între un spaţiu, o distanţă şi altele.” . Subiecţii americani din eşantionul lui Hall (adulţii din clasa de mijloc, în majoritate nativi de pe ţărmul de nord-est) prezentau patru zone distanţate, marcate în special prin schimbări ale volumului vocii. Zona intimă (contact de optsprezece inchi) este rezervată în mod obişnuit soţilor, iubiţilor şi prietenilor apropiaţi, oamenilor care fac dragoste, mângâierilor, alăptatului şi discuţiilor de natură personală. Zona personală (de la optsprezece inchi până la patru metri) include activităţi precum vorbirea, bârfitul, jocul de cărţi şi interacţiuni ocazionale, fiind teritoriul prietenilor şi al cunoştinţelor. Cei pe care individul nu-i cunoaşte foarte bine sunt cel mai adesea ţinuţi în zona socială (de la patru până la zece metri), zona interviurilor, a afacerilor şi a schimburilor profesionale. Zona publică (dincolo de douasprezece metri) face comunicarea interpersonală aproape imposibilă şi denotă de cele mai multe ori o diferenţa de statut între vorbitor şi ascultător. „Schimbările spaţiale”, scrie Hall, „dau o anumită nuanţare comunicării, o accentuează şi uneori poate chiar depăşi cuvântul vorbit. Creşterea şi schimbarea distanţelor dintre oameni pe masură ce înteracţionează unul cu celalalt este parte integrantă a procesului de comunicare.”
Studiul lui Hall subliniază relaţia dintre cultură şi comportament, arătând că există o nevoie de desfăşurare care se poate analiza prin experienţă şi nivel educaţional. Hall nu generalizează rejultatele, ci le aplică doar la persoanele studiate de el. El stabileşte o diferenţă între culturile de contact şi culturile non-contact. În culturile de contact, după el, pot fi incluşi arabii, sud-europenii şi latino-americanii, care acceptă să se apropie mai mult şi chiar doresc acest lucru, în timp ce nord-americanii, asiaticii şi indieni ar face parte din culturile non-contact, evitând apropierea, îmbrăţişarea la întâlniri şi au nevoie de un spaţiu mai mare pentru a se simţi în largul nou.
Aceasta nu ar avea doar o explicaţie geografică, după Hall, ci una culturală. „Analizarea selectivă a unor date senzoriale adaugă unele lucruri în timp ce filtrează altele, aşa încât experienţa, aşa cum este ea percepută prin intermediul unor filtre senzoriale stabilite, este destul de diferită de experienţa văzută prin ochii unei alte persoane”. Mai mult, condiţionarea culturală este destul de dificilă, dacă nu imposibil de depăşit. „Iraţionalitatea culturală”, scrie Hall în „Beyond Culture”, „este bine adăpostită în vieţile noastre, şi din cauza ochelarilor de cal care ne sunt impuşi de cultură, părerea noastră despre lume nu transcende în mod normal limitele impuse de aceasta. Noi suntem de fapt învinşi de normele culturale impuse.”
Madeline Schmitt a propus, în 1972, o reţea teoretică care identifică cultura drept una dintre cele cinci variabile care prevestesc distanţa socială:
(1) Identitatea socială (identitatea unui anumit individ şi/sau rolul sau social),
(2) Statutul,
(3) Distanţa culturală ( diferente de valoare influentate de variatiile culturale),
(4) Distanţa fizică ( proximitatea reală şi/sau poziţia ecologică), şi
(5) Distanţa personală (diferenţe emoţionale şi/sau apropiere interpersonală).
In cele din urmă, D. Canter avertizează că volumul de spaţiu necesar unui individ pentru a desfăşura o anumită activitate trebuie deosebit de întrebuinţarea spaţiului de către indivizi în schimburile zilnice. Greşeala de a nu separa aceste două concepte i-a facut pe unii cercetători să concluzioneze că generalizarile privitoare la cerintele spaţiale ale indivizilor pot fi făcute doar pe baza unei analize rapide a culturilor.
Sociobiologii susţin că noi, oamenii, suntem – la nivel individual sau social – produsele a milioane de ani de strategii dc adaptare şi supra¬vieţuire. O societate se poate schimba în moduri pozitive (adaptative) sau negative (nonadapta-tive), iar aceste alegeri îi vor pecetlui destinul: astfel, asistenţa socială,acţiunea afirmativă sau cheltuielile care afectează deficitul bugetar pot fi bune pentru unii, dar rele pentru toată lumea. Supravieţuirea socială este cheia consecinţelor, dacă nu chiar a intenţiilor de schimbare socială.
Iată ce crede Hall despre felul în care este perceput spaţiul de către unul dintre cele mai vechi popoare din Europ. “Germanii percep spaţiul lor propriu ca pe o extindere a ego-ului lor. Am putea lua ca punct de reper pentru aceasta idee termenul “`Lebensraum” care este imposibil de tradus pentru că sintetizeaza atât de multe lucruri. Hitler l-a folosit ca pe un eficient punct de sprijin psihologic pentru a-i determina pe nemţi să obţină cucerirea.
In contrast cu ego-ul arabilor, dupa cum vom vedea mai târziu, cel al nemţilor este expus într-un mod nemaiîntâlnit şi vor trece peste multe pentru a-şi păstra “sfera privată”. Acest lucru a fost observat în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, când soldaţilor americani li s-au oferit ocazii de a observa prizonieri nemţi într-o varietate de circumstanţe. Intr-o exemplificare din Midwest, nemţii P.W. erau găzduiţi câte patru într-o baracă. Imediat ce materialele erau disponibile, fiecare prizonier îşi construise un perete despărţitor astfel încât să aiba spaţiul sau propriu. Intr-un alt context, fiecare soldat care găsea materiale, îşi construia un spaţiu strâmt de sălăşluire, câteodată nu mai mare decât un adapost individual. I-a pus în încurcătură pe americani faptul că nemţii nu şi-au împărţit în comun eforturile şi materialele rare pentru a crea un spaţiu mai mare şi mai eficient, mai ales pentru nopţile reci de primavară. Incă de atunci, am observat destul de multe exemplificări ale folosirii extinderilor arhitecturale în nevoia aceasta de a feri egoul. Casele nemţeşti cu balcoane sunt construite în acelaşi mod să existe o intimitate vizuală. Ogrăzile tind să fie îngrădite cu garduri, dar chiar şi făară garduri, ele sunt ferite.
Concepţia americanilor că spaţiul ar trebui să fie împărţit nu a fost pe deplin preluată şi de germani; următoarea situaţie a fost raportată de un observator şi are caracteristica obsedantă că este deseori asociată cu gafe nechibzuite înregistrate între culturi: se întâmpla pe la începutul celui de-al Doilea Razboi Mondial, când Berlinul era în ruini. In Berlin, în vremea aceea, lipsa locuintelor era acută. In vederea uşurării acestei situaţii, autorităţile ocupante din zona americana le-au ordonat locuitorilor din Berlin, care încă mai aveau bucătării şi băi intacte să le împartă cu vecinii lor. Ordinul a fost în final abrogat când germanii, foarte stresaţi, au început să se omoare între ei pentru facilităţile împărţite.
Mai departe, clădirile publice şi private din Germania au deseori uşi duble pentru “refractarea” sunetelor, cum au multe camere de hotel. In plus, elementul “uşă” este luat foarte atent în considerare de către germani. Aceştia, venind în America, simt că uşile noastre sunt subţiri şi uşoare. Semnificaţiile unei uşi deschise şi cele ale unei uşi închise sunt destul de diferite în cele două ţări. In birouri, americanii lasă uşile deschise, iar germanii, închise. In Germania, uşa închisă nu înseamnă că individul de după ea doreşte să fie singur sau nederanjat sau că întreprinde ceva, nedorind ca altcineva să vadă ce face. Pur şi simplu, nemţii cred că uşile deschise sunt urâte şi dezordonate. Uşa închisă păstrează integritatea camerei şi prevede o limită protectoare între oameni. Altfel, aceştia se amesteca prea mult în viaţa fiecăruia. Unul dintre subiecţii mei nemţi susţinea :”Dacă casa, în care locuieşte familia noastră nu ar fi avut uşi, ar fi trebuit să schimbăm ordinea în viaţă. Fără uşi, am fi avut multe, multe certuri…Când nu poţi vorbi, te retragi în spatele unei uşi…
Studiul lui Carol Zinner Dolphin, Beyond Hall: Variables in the Use of Personal Space in Intercultural Transactions, din care am preluat o serie de date, este, aşa cum mărturiseşte, nu să confirme dalele altor cercetători sau să le infirme, ci de a demonstra ipoteza că variabilele, altele decât cele din categorizarea standard a ţărilor în ţări de contact sau non-contact, pot avea roluri la fel de importante în determinarea întrebuinţării spaţiului de catre indivizi. Mai mult de atât, vrea să ofere dovezi care să arate faptul că unele dintre aceste variabile nu se bazează de loc pe condiţionarea culturală, ci ar putea fi propuse drept principii culturale generale.
In mod cert, cel mai evident dintre aceste variabile adiţionale sunt acelea ale sexului şi vârstei ale indivizilor implicaţi în interacţiune. Dintre cele două zone, vârsta pare să fie caracteristica cu cel mai mare grad de cultură generală. Studiile lui Aiello arată că nevoia spaţiului personal creşte odată cu vârsta.
Ambele experimente au fost conduse de o respectoasă observare a subiecţilor în spaţiul natural şi ambele au găsit că copiii interacţionează în modul cel mai apropiat, adolescenţii la o distanţă intermediară, şi adulţii la cea mai mare distanţă. În plus L. Dean a descoperit faptul că adulţii tind să raspunda mai favorabil spaţiului lor fiind invadat de copii mai mici cu o toleranţă redusă în aceeaşi măsură în care vârsta vizitatorilor neinvitaţi creşte.
Mai semnificativ din punct de vedere cultural, crede Carol Zinner Dolphin, sunt rezultatele a două studii făcute de Richard Lerner (1975 şi 1976), care au întrebat mai multe grupuri de copii de gradiniţă, de categoria a treia din S.U.A şi Japonia pentru a ilustra distanţele confortabile ale interacţiunilor prin plasarea de figuri pe masa de joc. In ciuda diferenţelor culturale, cele două grupuri au manifestat aceleaşi trasături cu distanţe reale intre subiecţi crescând odată cu vârsta copiilor. Observatiile lui Heshka şi Nelson (1972) s-au concentrat asupra comportamentului extern al adulţilor în Londra, Anglia. Urmărind, fiecare observaţie, care era deasemenea în detaliu fotografiată, fiecare individ era întrebat pentru a completa un chestionar relevând vârsta a lui\ a ei şi relaţia cu alte persoane. Atât timp cât Heshka şi Nelson au confirmat ipoteza că distanţele sunt mai aproape de tineri şi tind să crească, ei au propus că distanţa poate varia într-un tipar curbiliniu, cu nevoi spaţiale începând să descrească de la vârsta de 40 până la cea mai înaintată vârstă.
Studiile iniţiate de Julian şi Nancy Edney (1974) în Statele Unite şi de H. Smith (1981) în Franţa şi Germania au examinat indivizi de pe plajele din aceste ţări. Deşi nevoile spaţiului personal au fost mai puţine pentru francezi (o cultură contact) decât pentru germani şi americani (culturi noncontacte) şi acestea confirmă ipotezele lui Hall, variaţii similare au fost notate în toate cele trei culturi în concordanţă cu sexul. In grupuri mari, de sexe amestecate, femeile tind să ceară mai puţin spaţiu de persoană decât în grupuri mici şi bărbaţi. In general femeile singure au folosit mai puţin spaţiu decât barbaţii singuri; similar ei au folosit mai puţin spaţiu cu grupul lor plasându-se ei înşişi mai aproape de alte grupuri de femei decât de grupuri de barbaţi.
Latino-americanii din trei naţii de contact – Costa Rica, Panama şi Columbia – au fost observaţi de Robert Shuter pentru a observa unghiurile şi distanţele proxemice şi frecvenţa contactului fizic (atingerile). Shuter a descoperit că axa şi distanţa principală dintre costaricani sunt semnificativ mai mici decat cele dintre locuitorii din Panama şi columbieni ; similar un numar mai mare de costaricani se ating mai mult decât celelalte două culturi. Rezultatele lui Shuter indică faptul ca interacţiunile directe se diminuează la fel din centrul în sudul Americii în ciuda clasificării celor trei ca fiind culturi de contact. Oricum de-a lungul celor trei culturi femeile tind să relaţioneze mai direct urmate de diadele barbaţi\ femei şi în sfârsit de bărbaţi. Distanţa pentru femei a fost considerabil mai mică decât diada bărbat\ femeie sau bărbat\ bărbat. In sfârsit, în fiecare dintre cele trei tari diadele femeie\ femeie au fost cele mai probabile contacte fizice urmate de bărbat\ bărbat şi bărbat\ femeie în Costa Rica şi Columbia (unde 0% dintre perechile barbat\femeie expuse pentru atingeri ) şi barbat\femeie , barbat\ barbat în Panama.
Robert Shuter a condus un studiu similar observând interacţiunile în Veneţia, Italia, Heidelberg, Germania şi Milwaukee, Wisconsin pentru a determina dacă sexul şi\sau cultura au un impact asupra distanţei, orientării axei şi\sau a unui contact. Contrar teoriilor lui Hall, datele lui Shuter sugerează că o cultură poate fi în acelasi timp orientată contact sau noncontact. De exemplu, italienii, vedeau ca şi contact orientat majoritatea diadelor bărbat\ bărbat ; oricum în grupurile bărbat\femeie şi femeie\ femeie aceştia nu diferă semnificativ de germani (o cultură noncontactă). Mai mult, deşi perechile barbat\barbat au un contact mai activ, bărbaţii italieni nu se convertesc mai aproape sau mai direct decât barbaţii germani de neatins. Adăugând, femeile americane sunt la fel de tactile ca şi femeile italiene, atâta timp cât sunt depăşite de femeile germane.
O înţelegere bazatǎ pe ideologia lui Confucius ar defini comunicarea ca pe un process infinit de interpretare în care toate pǎrţile cautǎ sǎ dezvolte şi sǎ menţinǎ o relaţie socialǎ. J.W. Carey descrie aceasta ca pe un model de ritual de comunicare, care “nu este direcţionat cǎtre extinderea mesajelor în spaţiu, ci cǎtre menţinerea societǎţii de-a lungul timpului; nu înseamnǎ actul de împǎrţire a informaţiei, ci reprezentarea de credinţe împǎrţite”.
Sunt câteva diferenţe importante în felul în care diferite culturi privesc diferite relaţii. Sunt diferite reguli asociate cu aceeaşi relaţie şi aceasta poate avea diferenţe majore în ce şi cum comunică participanţii. Ca să ilustreze influenţa mediului cercetătorul Argyle a ajuns la următoarea concluzie după ce a studiat mai multe diferenţe între britanici, chinezi, italieni şi japonezi: noi toţi punem mare accent pe exprimarea emoţiilor, exprimarea opiniilor cu privire la subiecte intime şi afecţiune, în comparaţie cu chinezii sau japonezii. Relaţiile apropiate de familie, de prietenie sunt văzute ca surse de suport. Noi cerem ajutor material, împărtăşim problemele personale şi sentimentale şi cerem sfaturi. Iar toate aceste deschideri au strânsă legătură cu variabila culturală, pe care o vedem mai importantă decât variabila de spaţiu.
Hall vede spaţiul persolan ca o formă de definire a familiei. În The Hidden Dimension, el scrie: “O posibila explicaţie de ce francezilor le place să stea afară, în aer liber, este regăsită mai degrabă în condiţiile aglomerate în care mulţi dintre ei locuiesc. Francezii se distrează la restaurante şi cafenele. Casa este pentru întâlnirea cu familia, iar exteriorul pentru recreere şi socializare. Cu toate acestea, toate casele pe care le-am vizitat şi toate cunoştinţele mele cu referire la acestea indică faptul că sunt deseori destul de aglomerate. Clasa muncitoare şi mica burghezie sunt în mod particular aglomerate, ceea ce înseamnă că francezii sunt destul de compactaţi, acest lucru derivând din amplasarea birourilor, caselor, oraşelor şi satelor lor. Mai departe, când un francez îţi vorbeste, nu te scapă din ochi. Pe străzile din Paris, el îşi poate îngădui să privească foarte atent femeile.”
Clasa socială este una din sursele de bază în variaţiile de comportament şi stilul de viaţă în societate. Odată cu diferenţele de gen, au avut loc dezbateri interne asupra întinderii şi explicaţiilor acestor diferenţe. Dezbateri particulare care sunt în mod deosebit importante în comunicarea interpersonală conchid: clasa mijlocie şi muncitoare foloseşte coduri de limbaje diferite, a primit o atenţie deosebită pentru importanţa ei în educaţie (unde, desigur, majoritatea profesorilor sunt de clasă mijlocie). Diferenţele provin, de obicei, din importanţa pe care o oferă investiţia în cultură şi în învăţământ, nu doar de către stat, ci şi de persoana interesată de viitorl ei. Dat fiind faptul că diferitele clase trăiesc în condiţii materiale diferite, nu este surprinzător dacă aceste diferenţe se reflectă în percepţiile şi aşteptările lor.
Concluzia este că avem o şansă sigură de a preîntâmpina dificultăţile sau ale rezolva atunci când apar: apelarea la valorile culturale.

Dahlgren, Peter, L’espace public et l’internet. In Television and the Public Sphere: Citizenship, Democracy and the Media. London: Sage, 1995.
Hayduk, L. (1983). “Personal space: Where we now stand”, Psychological Bulletin, 94, (2), 293-335.
Apud Carol Zinner Dolphin, Beyond Hall: Variables in the Use of Personal Space in Intercultural Transactions. Waukesha, WI: Annual Meeting of the Speech Communication Association, ERIC, p. 252/261
Robert Stephen Feldman, Bernard Rimé , Nonverbal communication in crosscultural counseling: A literature review, in International Journal for the Advancement of Counselling
M. Liebman, „The effect of sex and race norms on personal space”, Environment and Behaviour, 1970, 2-208, p. 211.
Cristine Leteinturer, „Profesiile din domeniul mass-media”, în Claude-Jean Bertrand, coordonator, O introducere în presa scrisă şi vorbită, Iaşi, Polirom, 2001, p.237.
Edward Hall, The Hidden Dimension, Garden City, N.Y.: Doubleday, 1966, p. 128.
Edward Hall, The Silent Language, Garden City, N.Y.:Doubleday, 1959, p. 204.
Edward Hall, The Hidden Dimension, Garden City, N.Y.: Doubleday, 1966, p. 2.
Edward Hall, Beyond Culture. Garden City, N.Y.: Anchor Press, 1976, p. 192.
Canter, D. , et al. (1975). Environmental Interactions : Psychological Approaches to Our Physical Surroundings. London : Surrey Press, p. 132.
Gordon Marshall, ed., Oxford. Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Univers enciclopedic, 2003, p. 509.
Hall, Edward, The Hidden Dimension, New York, Editura Doubleday & Co., 1966, cap. XII.

Mehrabian, A. (1968). An Analysis of Personality Theories. Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New Jersey.
Dean, L. M., F. N. Willis and J. N. la Rocco (1976).Invasion of personal space as a function of age, sex and race. Psychological Reports, 38(3)(pt.1) : 959-965.
Carol Zinner Dolphin, Beyond Hall: Variables in the Use of Personal Space in Intercultural Transactions. Waukesha, WI: Annual Meeting of the Speech Communication Association, ERIC, p. 257.

Robert Shuter, “Proxemics and Tactility in Latin America,” Journal of Communication 26(3) (1976): 46-52
R. Shuter, „A Field Study of Non-Verbal Communication in Germany, Italy, & the United States.” Communication Monographs, 1977, 44 (4), 298-305
Carol Zinner Dolphin, Beyond Hall: Variables in the Use of Personal Space in Intercultural Transactions. Waukesha, WI: Annual Meeting of the Speech Communication Association, ERIC, p. 259.
J.W. Carey, Communication as Culture. Essays on Media and Society, Boston, Unwin Hyman, 1989, p 18.
Fred J. Jandt, An Introduction to Intercultural Communication, 4th edition, Thousands Oaks, Sage Publications, 2004, p. 38.
Apud Peter Hartley, Interpersonal communication, New York, Routledge, 1995, p 93.
Ibidem.
Hall, Edward, The Hidden Dimension, New York, Editura Doubleday & Co., 1966, p. 117.

Leave a Reply

Your email address will not be published.