Home » Geopolitica » Lumea văzută de la București » Zone de conflicte înghețate, zone de criză, spații de agitație. Harta noului consens geopolitic. Conferința a 4-a privind criza ucraineană și refracția ponto-baltică

Zone de conflicte înghețate, zone de criză, spații de agitație. Harta noului consens geopolitic. Conferința a 4-a privind criza ucraineană și refracția ponto-baltică

Zone de conflicte înghețate, zone de criză, spații de agitație. Harta noului consens geopolitic.  Conferința a 4-a privind criza ucraineană și refracția ponto-baltică

Harta map separatism in EuropaProcedeul zonelor de dispunere a conflictelor înghețate este o schemă de răspuns necreator la o provocare geopolitică universală: chestiunea zonelor tampon. Mackinder a sesizat chestiunea atunci când s-a referit la specificul geopolitic al Rimlandului (zonei de crescent interior). Răspunsul său într-un fel enunță impasul schemei dualiste, care se inspiră din celebra dilemă a prizonierului. Dualismul nu conduce mai niciodată la dialog, ci, de regulă, la confruntare și la război deschis. De aceea ne surprinde speranța pe care și-o pune A. Dughin în deznodământul „războiului geopolitic” dintre cele două mari puteri geopolitice: maritimă și continentalistă. Acestea au avut eficacitate și capacitatea de a pacifica sub-lumile regionale, din zonele de conflict, tocmai atunci când au renunțat la schema dualistă. Așa s-a întâmplat, ne spune Mackinder în cadrul procesului de organizare a păcii post-trianonice când marile puteri au înțeles că Rimlandul nu trebuie să aparțină nimănui, că, altfel spus, strategia încorporării este eronată (căci este generatoare de conflicte endemice) și atunci au optat spre modelul organizării naționale a Rimlandului și deci spre formula statelor naționale ca „state de necesitate geopolitică”. Într-altfel exprimându-ne, există zone care sunt geopolitic predestinate să devină suportul unor state naționale (suverane) tocmai fiindcă orice încorporare a lor în formula de state imperiale (entități statale ale unui imperiu) este mult prea costisitoare și infructoasă pentru organizarea unei păci durabile. În acest sens, Nicolae Iorga formulase separat de Mackinder ideea „statelor de necesitate europeană” sesizând că de la un moment marile puteri au înțeles că spațiul românesc și al celorlalte popoare din sud-est trebuie să fie organizate pe principiul național, adică să devină state neatârnate, care să poată administra spațiile tampon dintre cele trei mari câmpuri de presiune geopolitică: Rusia din nord-est, Puterile Antantei (Anglia și Franța) din Vest și Turcia din sud. Mai mult, Mackinder, un fel de artizan al păcii (în rama tehnicalității echipelor conduse de Isaiah Bowman, la cererea președintelui american W Wilson), a pregândit modelul unor antante regionale protejate de Marea Antantă a puterilor occidentale (anglo-franceze). În zona de influență sovietică s-a optat pentru o soluție vicleană: în locul autonomiilor naționale (cu care Imperiul sovietic n-a știut să lucreze niciodată, dovadă conflictul dintre diplomația național-comunistă a lui Ceaușescu și diplomația internaționalist-comunistă a Moscovei sovietice), sovieticii au recurs la formula unor autonomii etno-teritoriale înfipte în trupul unor teritorii naționale. Așa s-au născut zonele de diseminare a unor conflite înghețate. Mai apoi procedeul a fost replicat și astfel a apărut rețeaua de zone în care hibernează asemenea conflicte. Distincția între o zonă de complementaritate și deci de conviețuire inter-etnică și o zonă de separație și delimitare teritorială pe criterii etnice trebuie să fie foarte răspicată. Confuzia între autonomia culturală și autonomia teritorială este menită să ascundă pretenția de stăpânire etnică asupra unui teritoriu. În acest caz, raportul cu teritoriul nu mai este compatibil cu relația inter-etnică fiindcă devine atributul unei singure etnii. Aceasta înseamnă recunoașterea proprietății etnice colective asupra unor porțiuni de teritorii și astfel dreptul de pre-empțiune națională încetează în acele teritorii în favoarea unei singure etnii. Raportul național cu teritoriul și deci cu ceea ce se numește țară încetează astfel, adică se suspendă în cuprinsul acelei autonomii teritoriale. Aceasta conduce la un stat federal acoperit de o draperie pseudonațională, un fel de ficțiune juridică înscrisă cu litere moarte pe o pagină de constituție. Revenind, să reținem că procedeul zonelor de conflicte înghețate este unul de subminare a unei păci fondate pe națiuni și state naționale. Formula macro-regiunilor cu funcționalități și cu politici regionaliste adiacente formațiunilor naționale ori chiar potrivnice acestora ar sluji de tindă spre o casă comună care, de fapt, ar găzdui un fenomen de replicație devastatoare a zonelor de conflicte înghețate în spațiul pacificat al Uniunii Europene. De aceea orice comparație dintre Transilvania, pe de o parte, și Crimeea este rodul unei gândiri viclene și anti-europene, fiindcă referențialul celor două zone este completamente diferit și cu totul refractar la vreo analogie. Singurul temei al unei asemenea gândiri este intenționalitatea provocării în miezul României a unei zone de conflict înghețat, care este iarăși greu de realizat atâta vreme cât va exista stat român și actuala Uniune Europeană. Dacă UE ar opta pentru formula unor subimperii regionale cărora să le delege funcții adminstrative etc. atunci ar deveni posibilă și instituirea unei zone de conflict înghețat în miezul Transilvaniei. Transilvania nu este Crimeea, Transilvania nu este Kosovo, Transilvania nu este Tirolul și nici Catalunia ori Țara Bascilor. Transilvania este leagănul matern al poporului român fiind totodată și spațiu de co-existență (con-locuire, con-viețuire) cu toate etniile care s-au stabilit aici și singura modalitate de a i se schimba statutul ar fi un atentat etnocidal, ceea ce este greu de imaginat și încă mai greu de săvârșit, deși există minți incendiate care visează constant la un asemenea proiect. Să reținem, așadar, că cele două procedee folosite de puterile geopolitice au sorginte diferită nu doar funcții diferite. Unul, procedeul statelor de necesitate, a fost conceput de gândirea dimplomației creatoare a Euroamericii primei jumătăți a secolului al XX-lea ca procedeu al construcției europene și deci al organizării unei păci durabile pe continent după marele război. Celălalt, procedeul zonelor de conflicte înghețate este redescoperit mereu de gândirea geopolitică necreatoare ca procedeu al deconstrucției ordinii (europene sau din alt areal) și al controlului geopolitic prin dominație și dictat camuflat. Ca atare, înainte de a aplica pe teren formule de tip regional și deci de a face experimente pe seama grupărilor omenești ar fi necesară o clarificare colectivă, inclusiv a cancelariilor, cu privire la tipologia zonelor spre a determina: a) zonele încadrabile în clasa spațiilor îndreptățite a candida la autonomie teritorială (spre a deveni state); b) zonele care ar trebui să rămână simple autonomii funcționale, culturale, fără statut teritorial, pentru a nu deveni zone de conflict înghețat; și c) zonele care închid deja conflicte înghețate. Într-un atare context s-ar putea clarifica consensual și statutul Peninsulei Crimeea fără a fi necesar recursul la vreun argument de ordin militar. Lumea are nevoie astăzi de o asemenea hartă asupra profilului zonelor problematice, pe care o putem numi Harta noului consens geopolitic în secolul XXI. O asemenea operație ar trebui să fie rodul unei diplomații colective rezemată pe un demers al cercetărilor atrategice organizate printr-o rețea instituțională permanentă în genul celebrului Institut Social al Națiunilor conceput de către românul Dimitrie Gusti și americanul Mac Iver în pragul celui de-a doilea război mondial, proiect ratat atunci, dar neinvalidat vreodată. Față de această formulă, procedeul și schema de gândire a dualismului geopolitic se dovedesc anacronice, ineficiente așa cum a dovedit-o eșecul Păcii de la Ialta bazată pe schema binară a zonelor de influență. Din procedeul împărțirii zonelor de influență au ieșit blocurile politice și războiul rece. Este clar spre ce formulă ar trebui optat inclusiv în chestiunea actualei crize ucrainiene. Să ne reamintim mereu cât de creativă, de aplicată a fost diplomația wilsoniană căreea îi datorăm organizarea păcii europene de după marele război, după o formulă pe care n-a putut s-o invalideze nici revizionsimul european al lui Hitler și nici cel local al Ungariei, nici bolșevsimul stalinist, căci tocmai această ordine de substrat a națiunilor a pavat drumul spre destrămarea imperiului sovietic. Precum se știe, prin 1916 Wilson a cerut lui Isaiah Bowman[1] să organizeze cercetarea etnopolitică a Europei și cei 200 de experți ai echipei sale au procedat la cea mai minuțioasă studiere a Europei pregătind viitoarea hartă politică a Europei. Materialele echipei au fost îmbarcate în două vase și trimise spre Europa pentru a susține marea dezbatere diplomatică a Conferinței de Pace și elaborarea acelui monument de gândire diplomatică și de previziune care a fost și este Tratatul de la Trianon. Extremismul celor care contestă Trianonul este deopotrivă antieuropean fiindcă acest Tratat este cel pe care s-a bazat pacea și harta întregii Europe Centrale. Pe aceasta nici Ialta n-a îndrăznit s-o redeseneze supradaăugându-i doar frontiera care va separa cele două blocuri. Or, o contestare a Trianonului înseamnă de fapt o contestare a fundamentelor Europei Centrale și deci a substratului ordinii europene. Modelul lui Isaiah Bowman poate servi oricărui proces de pregătire și de organizare a păcii în acele zone de criză și de conflict care amenință pacea. În acest context trebuie respinsă tentativa unora de a provoca acele tipuri de confuzii rezultate din suprapunerea zonelor de conflict cu zone în care survin tulburări episodice provocate printr-o cauzalitate exogenă. Prezența unui marș compus din elemente adunate, aduse după formula desantului terestru (cu autocare etc.), nu este un indicator pentru o zonă de criză, ci pentru un spațiu de agitație. Această distincție între zonele de criză ori de conflict, pe de o parte, și spațiile de agitație, pe de altă parte, este una de însemnătate metodologică specială. Spațiile de agitație au întotdeauna o inducție exogenă. Este adevărat că o zonă în care se iscă agitații prin inducție exogenă poate să alunece spre formula degenerată a unei zone de criză, dacă localnicii, minoritari sau majoritari, răspund provocării, cum s-a întâmplat în martie 90 la Târgu Mureș, de pildă. Trebuie încă lămurit în ce condiții o cauză exogenă se poate agrega cu una endogenă pentru a preschimba astfel un spațiu de agitație în zonă de criză și de ciocniri. Să reținem oricum acest criteriu al distincției dintre o zonă de criză ori de conflict și un spațiu de agitație. Prima are o cauzalitate endogenă, a doua are o cauzalitate exogenă, adică este indusă din afară. Ne dăm seama că orice tentativă de a califica Euromaidanul numai ca un spațiu de agitație este discutabilă tocmai pentru că o inducție exogenă poate strânge un număr oarecare de agitatori, dar nu  poate provoca aderarea spontană a unui mare număr de oameni la o asemenea chemare, oferind susținere de masă sugestiei de a ieși pe străzi, a se expune unor primejdii, unei încordări individuale și colective de termen mediu și lung etc. Diplomația internațională este somată, așadar, la un exercițiu de mobilizare colectivă pentru cartografierea lumii și deci pentru elaborarea unei Hărți geostrategice mondiale care va fi sinteza unui adevărat Atlas geostrategic al cartografiilor regionale, subcontinentale, continentale și naționale. Principiile care stau la baza construcției cartografice vor fi tocmai cele derivate din cunoașterea enciclopedică a fiecărui spațiu național și regional și pe parametrii unui baromtru al stărilor de alertă (de la sărăcia anarhizantă, la tensiuni inter-etnice și până la indicele presiunilor neocorporatiste asupra economiilor naționale). Realizarea acestei hărți se fondează pe o cercetare mapamondică de tip enciclopedic realizată de o rețea instituțională multi-națională în frunte cu ceea ce D Gusti propusese, în perioada interbelică, să se numească Institut Social al Națiunilor (conectat la Institutele Sociale Naționale). Acesta ar urma  să gestioneze cercetarea strategică și enciclopedică ciclică a națiunilor și a regiunilor lumii pentru a pune astfel temelia unei științe preventive în domeniul relațiilor internaționale și al conflictelor în vederea căutării soluțiilor viabile. O asemenea strategie ar trebui rezemată pe politici și programe de cercetare enciclopedică a națiunilor, destinate elaborării Enciclopediilor naționale și inter-naționale menite a susține gândirea și arhitectură geostrategică a lumii. Noua cartografie mapamondică va permite construcția vicariantă a profilului dinamic al oricărei zone astfel încât guvernele și instituțiile internaționale vor dispune de un barometru de evaluare a stărilor de alertă și vor fi preîntâmpinate manipulările dimpreună cu diplomația diversiunii și a vicleniei. Știința spațiilor, hărțile geostrategice și barometrul stărilor de alertă vor deveni astfel instrumentele cele mai eficiente ale democrației reale fiindcă ar conduce la o nouă formulă a consensului zidit pe temelia adevărului. Dacă harta emică (ce cred localnicii despre locul lor) și harta etică (ce cred savanții despre locul acela) coincid putem vorbi despre noul consens și deci despre temelia unei păci durabile. Dacă cele două hărți se contestă între ele, spre formula războiului condeielor și spre ciocnirea hărților mentale atunci conflictul este greu de prevenit și trebuie recurs la celelalte instrumente ale științei păcii și războiului, între care au fost menționate procedeul statelor de necesitate, al politicii de cooperare, al sporirii gradului de comprehensiune a marilor alianțe strategice etc. Construcția și menținerea păcii vor fi deosebit de anevoioase în absența științei păcii și conflictelor întemeiată pe cunoașterea enciclopedică a națiunilor, pe cartografierea dinamică a spațiilor, pe barometrul stărilor de alertă regională, inter-națională, inter-civilizațională și pe un nou model de școală și pedagogie a națiunilor, pe o nouă jurisdicție întemeiată pe dreptul popoarelor la patrimoniul și la bogățiile planetei etc.

Ilie Badescu
Universitatea Emaus
Vedeti primele trei parti aici:
Urmeaza: „Ce ne spune refracția ucraineano-pontică?” Conferința a 5-a privind criza ucraineană și refracția ponto-baltică
Ilustratie: One Europe


[1] „In 1916 Bowman became director of the American Geographical Society, becoming chief territorial specialist of the American delegation to the Paris Peace Conferencein 1918-1919 at Versailles, France” (http://en.wikipedia.org/wiki/Isaiah_Bowman)

One Response to "Zone de conflicte înghețate, zone de criză, spații de agitație. Harta noului consens geopolitic. Conferința a 4-a privind criza ucraineană și refracția ponto-baltică"

  1. Pingback: Laboratorul de studii geopolitice și profiluri regionale. Criza ucraineană și refracția ponto-baltică. Cinci conferințe online | Sociologia Azi

Leave a Reply

Your email address will not be published.