Home » Geopolitica » Lumea văzută de la București » Refracția ucraineană și câteva marginalii. Conferința a 2-a privind criza ucraineană și refracția ponto-baltică

Refracția ucraineană și câteva marginalii. Conferința a 2-a privind criza ucraineană și refracția ponto-baltică

Refracția ucraineană și câteva marginalii. Conferința a 2-a privind criza ucraineană și refracția ponto-baltică

Pontus Euxinus Crimeea Dacia RomaniaAm încercat, într-un studiu anterior, să fixez ceea ce cred că este definiția internă a chestiunii ucrainiene convocând în acest sens ipoteza quadraturii. Ceea ce-am voit să spun când am intervenit în discuțiile referitoare la chestiunea ucraineană ține mai degrabă de  regimul fabulei care fixează o constatare veche și mereu uitată și anume că ori de câte ori o națiune, un popor, o țară, un stat etc., se află în dificultate apar și „povestitorii”, cei care se precipită să repovestească narațiunea etnopolitică a acelui spațiu. Și fiecare spune o variantă, se precipită spre tribune imaginare spre a se face ascultat ca cel ce-ar spune povestea „adevărată”, completă, iar criza tocmai în asta constă și anume în „discordia” povestirilor și a „naratorilor”. Dacă ar fi să ne referim la spațiul ucrainean am putea sesiza ușor suma de narațiuni, și cea kieveană și cea galițiană și cea huntingtoniană și cea sevastopolită și cea habsburgică, aceea care a vrut să pună surdină narațiunii românilor bucovineni, evreilor galițieni, armenilor etc. Toți „vorbesc”, își spun „povestea” nesesizând că dintre ei a dispărut cineva extrem de important: ascultătorul; aproape nimeni nu mai ascultă. În momente ca acestea, din fundal răzbate exasperat marele număr spre a se face și el auzit și astfel se nasc „euromaidanele”, se dezlănțuie mișcările mâniei, răscoalele urbane, primăverile etnarhice (în genul primăverii arabe) etc. Acesta intervine cu propria lui povestire, care este una socială: el își strigă necazurile, exasperările, sărăcia, nevoile, umilirile, mânia, asupririle, opresiunile etc., peste diversitatea identitară din fundal.  El, marele număr, vine să le spună celor ce vor să tocmească și să joace sorții că lumea este prost tocmită, că tocmitorii ei și-au pierdut de mult buna cuviință, simțul măsurii, al bunei întocmiri. În tot acest flux narativ a dispărut forța centrifugală, nici una dintre narațiuni nu mai are puterea de a le disciplina pe celelalte și astfel se naște o stare de anarhie a discursului colectiv de pe scena devenită între timp internațională. Mulți dau năvală să re-spună povestea acelui spațiu, marele număr este redus și el la unul dintre locutori, o voce între voci, ca și cum n-ar fi mai mult decât toți ceilalți, decât fiecare în parte și decât toți laolaltă, cum fusese până mai ieri. Am denumit acest fenomen quadratură, voind a sugera că în polimorfismul acestei naratologii, alunecată într-un fel de anarhie neo-babeliană, se închide drama de la miezul zilei a unui întreg popor, iar schema sa interpretativă este, cum vedem, raportul patratului la cerc, adică a „patratului” povestirilor la cercul lor consensual. Poveștile colaterale nu mai vor să asculte de povestitorul principal, adică de naratorul „național” ca până atunci. Convenția discursivă cade și cu ea odată se năruie și pacea spirituală de care poporul în dificultate are acum atâta nevoie. Prietenii de ieri își uită prieteniile și criza se agravează. Ceea ce-am voit să spun eu anume, în modestele mele intervenții privitoare la situația din Ucraina, nu se referă la vreuna dintre narațiunile posibile, nici la cea țaristă, nici la cea galițiană, nici la cea huntingtoniană, nici la cea sevastopolită, nici la altele anume. Am vrut să remarc numai trei chestiuni de principiu, care mă privesc și pe mine ca român, adică răspunzător pentru povestea locului meu carpato-danubiano-pontic, un loc anume, care, prin latura pontică, este comun cu locul ucraineanului, al tătarului, al rusului, al armeanului etc. etc. Prima chestiune pentru care am intrat „în vorbă” se referă la o noutate survenită pe scena naratologică a vremurilor de criză prin care tocmai trece lumea și care negreșit marchează și criza ucraineană. Mai precis, am voit a consemna apariția pe scenă a unui povestitor nou, a unui candidat la discurs care pretinde ascultare și convertire de la toți ceilalți și acesta este „corectul politic”, cel care a incendiat convențiile și codurile tradiționale ale naratologiilor comunitare, de la povestea genului, la poveste neamurilor pământului. Acesta pretinde ascultare și convertire, el este nu doar un incendiator de coduri, el este un dictator semantic. Aparent lucrurile n-au legătură cu Ucraina fiindcă au legătură cu oricare popor în parte la vreme de criză. Problema acestui locutor (comunicator, „formator de opinie”, cum își mai spune, ori, simplu, „analist”, cu sau fără mandat) este că el nu se adaugă, el se supra-adaugă, este un superadittum, pretinde ascultare totală, se crede restaurator dar nu este decât un deconstructor, un agent al disoluției universale. Prezența lui pe scena crizei ucrainiene este indubitabilă, cum indubitabilă este și coprezența celorlalți locutori. Evident că n-am propus vreo ierahie a locutorilor, ci am atras atenția asupra dificultății în care se găsește povestitorul principal în a-și derula propria lui poveste și a le armoniza pe celalte cu a sa, ca până ieri. Situația este, cu adevărat, aceea a raportului dintre pătrat și cerc, patratul multiplelor povestiri și cercul naratologiei principale, aceea a poporului însuși. Al doilea lucru pe care am dorit să-l spun se referă la faptul că schema naratologică dezvăluită de criză nu este aceea a dualismului geopolitic, cum crede așa de neted geopoliticianul rus, Al Dughin, pe care îl prețuim ca pe un redutabil specialist, deși îl sesizăm și ca pe un mult prea energic actant. În vederile sale, cele două realități emergente ale „revoluției kievene”, personalizate, cum ne sugerează Dsa, prin apariția în Piața Independeței a „rusofobului Sanya Bily” cu arma automată în mână și a guvernatorilor populari, aleși direct de mulțimi, în orașele estice ale Ucrainei, sunt oglindirea simplă a relației dintre telurocrația eurasiatică (asumată de Rusia) și talasocrația atlantistă reprezentată de SUA. Nimic din istoria și geografia socio-politică și etnopolitică a „locului” și din autonomia geoistorică a chestiunii pontice. Ca și cum Marea Neagră n-ar exista prin sine însăși, indiferentă la furtunile Atlanticului (căci le are pe ale ei) și deopotrivă la iernile siberiace (căci are și ea ghețurile ei). În realitate, geopolitica trendului atlantist spre Eurasia și a trendului continentalist al puterii eurasiatiste spre mările calde s-au intersectat în istorie preluând, prin refracție geo-istorică și eco-politică, o formă localizată, cu valoare cognitivă proprie. Localizarea se datorează refracției ecopolitice, adică intersecției ascunse a celor două mari puteri geopolitice cu mediul de refracție numit Marea Neagră sau spațiul pontic. Cu sau fără cele două puteri geopolitice anume, a existat și există, inconfundabilă o chestiune pontică, chestiunea Mării Negre. Există o geopolitică a chestiunii pontice, autonomă de geopolitica puterilor care se încrucișează în arealul pontic, și, oricum, chestiunea pontică nu se confundă nici cu locul în care se înfruntă cele două mari puteri, deși este și așa ceva, nici cu locul în care s-ar fi declanșat insurecția megapoporului slav (un fel de panslavism suscitat sau resuscitat?), cum crede Dughin, ca parte a Revoluției europene. În vederile mele, dinamica unei crize ca cea ucraineană devine comprehensibilă, cum s-a precizat deja, prin modelul raportului dintre patrat și cerc, nu al dualismului geopolitic, prezent și el în schema naratologică dar numai ca variantă narativă și nicidecum ca un cod de acces la înțelesul ultim, deopotrivă lămuritor și pacificator. Am încercat să sugerez un fel de ramă quadratică a chestiunii ucrainiene fără a mă amăgi că am pus în ordine inteligibilă toți locutorii (comunicatorii) și toate narațiunile etnopolitice ale comunităților și actorilor din regiune și, cu nici un chip n-aș îndrăzni să mă așez în automatismul vreuneia dintre narațiunile dramei istorice a acestor comunități. Ar fi și hazardat și dăunător.  Dacă cineva a înțeles altfel, sunt pregătit să-mi cer iertare. În fine, în al treilea rând am dorit să sugerez că o criză ca cea ucraineană poate actualiza ea însăși un risc latent mai mare, căci permite unora să pună în discuție singurul cod european valid până astăși în privina armonizării narațiunilor etnopolitice al națiunilor europene și anume codul bine cristalizat în cadrul Tratatului de la Trianon. Altă moștenire jurisdicțională mai prețioasă în ceea ce privește tehnica (și filosofia) europeană de organizare a păcii, decât această moștenire trianonică, Europa nu deține. În ea este fixată o tradiție și o naratologie europeană de lung termen, memorată ca tipar de pace nouă prin Pacea de la Westphalia (1648). Pacea de la Westphalia a consfințit un model de organizare a păcii bazat pe state – națiuni. Oricine aduce atingere acestui model de pace aduce atingere fundației europene, fundamentului care dă soliditate edificiului european. Din păcate, criza din Ucraina se răsfrânge după modelul fractalelor și poate foarte ușor să răbufnească în oricare dintre zonele etnopolitice destul de fragile ale Europei de răsărit. Extremiștii Gărzii maghiare și ai grupării Jobbik fac parte cu tot cu tulburările lor flotante, azi la Târgu Mureș mâine poate la Cluj, cum ar dori, dintre incendiatorii mentali de formulă antediluviană ai edificului european. Dacă aceștia vin din trecut, incendiatorii de specie nouă, actanții „corectitudinii politice”, vin din iureșul și turbulența nihismului anarhizant al clipei, și reprezintă o primejdie supra-adaugată la orice criză posibilă, oricât de specificată ar fi aceasta. Cele două tipuri de asediatori se întâlnesc, paradoxal, în zona arhaică a creierului omenesc, adică acolo unde locuiesc „impulsurile” urii față de cel ce nu le seamănă, impulsurile năvălitorului, ale prădătorului. Mediul multiplei naratologii etnopolitice anarhizată de criză este, întotodeauna, mediul de refracție a oricărei întâmplări care vine în atingere cu criza. Fenomenul acesta ilustrează acțiunea unei legități geopolitice pe care am denumit-o refracție ecopolitică. Această legitate ne ajută să înțelegem cât de importante sunt locațiile în cadrul ecopolisului regional, continental, mondial pentru o înțelegere adecvată a unui fenomen sau eveniment geopolitic dat. Refracția ecopolitică ne avertizează că ceea ce se activează în criză sunt toate unghiurile naratologice ale discursului etnopolitic dat fiind că laturile quadraturii se precipită, fiecare în parte și toate deodată, să refacă cercul în contul lor, adică să redefinească întregul. Geopoliticienii marilor puteri se odihnesc în ipoteza înșelătoare că valoarea de cunoaștere a unui fenomen geopolitic se distribuie proporțional cu gradația puterii lor politice, militare, economice, astfel că sistemului ori statului celui mai puternic i se atribuie și cunoașterea cea mai cuprinzătoare și mai adecvată. Altfel spus, conform acestui metropolo-centrism, oriunde s-ar derula evenimentul, punctul central al cunoașterii sale s-ar situa tot în marea metropolă, în știința metropolitană. Exact această prejudecată este spulberată de fenomene ca cel ucraineano-sevastopolit, ca parte a ecopolisului ponto-baltic. Pe de altă parte, nici poziția simetric răsturnată a unui etnocentrism local nu este mai fericită. Cercetătorul trebuie să se elibereze de ambele reducționisme.

Ilie Badescu

Urmeaza:

Ilustratii: RareMaps.com

si Stars and Stripes

Ukraine Black Sea US Navy