Home » Geopolitica » Lumea văzută de la București » Chestiunea pontică și criza ucraineană. Conferința a 3-a privind criza ucraineană și refracția ponto-baltică

Chestiunea pontică și criza ucraineană. Conferința a 3-a privind criza ucraineană și refracția ponto-baltică

Chestiunea pontică și criza ucraineană. Conferința a 3-a privind criza ucraineană și refracția ponto-baltică

Pontus Euxinus Crimeea Cetatea Alba Dacia RomaniaDe unde poate porni cercetătorul unei crize, precum este actuala criză ucraineană, ca să poată spune că a pus început bun propriei sale narațiuni? Problema cheie de la care poate porni explicația reală a unei crize și căutarea soluțiilor ei este aceea a așa-numitelor chestiuni ecopolitice: chestiunea fluviilor, chestiunea mărilor, chestiunea oceanelor, chestiunea uscatului sau a continentelor și, în oglindă, chestiunea „mărilor” (a „puterilor maritime”, cum le-a botezat Mahan). Geografiei propriu-zise îi sunt indiferente asemenea chestiuni. Ele devin întrebări deschise din clipa în care politicul s-a intersectat cu geografia. Din acel moment chetiunea geografică propriu-zisă devine o chestiune eco-politică sau geo-politică, de geografie politică. Actorii geopolitici, mari și minori, sunt convocați să rezolve asemenea chestiuni în și prin care geografia se intersectează cu politica. Modul în și după care se produce această intersectare este, precum s-a precizat, acela al refracției ecopolitice. Aceasta induce emergența unor configurații numite ecopolisuri, adică a unor sisteme deopotrivă localizate și trans-localizabile, care s-au ivit și au evoluat în cadrul procesului complex de gestionare a chestiunilor induse de intersectarea politicii cu geografia. Una dintre chestiunile ecopolitice ale regiunii din care facem parte noi înșine ca popor este, evident, chestiunea Mării Negre, o chestiune survenită prin intersectarea dintre politica marilor puteri cu geografia în expresia ei inconfundabilă a spațiului pontic (sau, prin cele două extensii ale sale, ponto-baltic și ponto-caspic) și deopotrivă cu politica actorilor geopolitici locali sau regionali. În ciocnirile din Transnistria, de pildă, Ucraina a participat ca aliat al armatei a 14-a și nicidecum al armatei populare a Republicii Moldova. Locul privilegiat al cunoașterii unei asemenea chestiuni, așadar, nu este nici Moscova, nici Washingtonul, nici Berlinul, nici Beijingul etc. Locul în care ni se descoperă semnificația și deci înțelesurile așa numitei chestiuni ucrainiene este spațiul cuprins în triunghiul format din următoarele laturi: o latură care subîntinde țărmul pontic al Ucrainei, de la Cetatea Albă la piciorul peninsular al Crimeii, o altă latură care leagă acest punct de extremitate a țărmului sudic al Ucrainei cu Sevastopolul și, în fine, o latură care unește Transnistria, în diagonală, tot cu Sevastopolul. Acest triunghi formează ceea ce s-ar putea denumi ecopolisul actualei crize ucraineano-pontice și acest triunghi este totodată mediul de refracție a tuturor întâmplărilor, inițiativelor, gândurilor etc., legate de situația actuală din Ucraina și, evident, de întregul spațiu pontic. Îl putem denumi și ecopolis sevastopolit, pentru a sublinia că spre acel unghi al triunghiului se precipită toate întrebările și răspunsurile de ieri, de azi și de mâine la criza ponto-ucraineană. Subliniem că acesta este numai unul dintre triunghiurile care pot deveni suportul analizelor ucrainiene, căci Ucraina, ca și alte state este suprapunere a câtorva asemenea triunghiuri, precum, de pildă, România este locul de adiacență a trei mari triunghiuri: pontic, carpatic și danubian. În cazul Ucrainei, de pildă, se disting și alte vârfuri triunghiulare, precum Lvov-ul (sau Lviv), vârful galițian, baltic, caspian. O analiză geopolitică comprehensivă ar trebui să examineze câmpurile de tensiune naratologică din toate aceste triunghiuri, așa cum o analiză geopolitică a României trebuie să includă naratologia carpatică, danubiană, pontică și  și ponto-baltică (naratologia istmului ponto-baltic, cum l-a denumit Simion Mehedinți). Naratologia danubiană are prelungiri în ceea ce este, mai apoi, naratologia strâmtorilor (a celor două strâmtori, Bosforul și Dardanelele), iar naratologia pontică include, în chip fatal, și naratologia sevastopolită, adică așa numita chestiune a Crimeii. Nu întâmplător unul dintre cei mai mari geopoliticieni ai chestiunii pontice, Gheorghe Brătianu, considera Crimeea și deci unghiul sevastopolit drept unul dintre reperele geopolitice ale securității statului român. Acesta trebuie să fie spațiul de gândire, de imaginație și de analiză strategică a oricărui diplomat român lucid dacă voiește să nu fie cu capul în nori, adică să nu fie cuprins de aburii narcotici ai altor naratori abili din și de pe aceiași scenă. Să reținem, așadar, că în orice explicație geopolitică intervin cele două planuri, planul relațiilor dintre marile puteri în legătură cu o chestiune dată – în acest caz, chestiunea Mării Negre – și planul formației locale în care se concentrează, ca într-un nod, toate tensiunile „locului” plus capacitatea sau incapacitatea puterilor mari și mai mici în privința gestionării respectivelor tensiuni. O chestiune geo-politică îmbracă forma unei întrebări. În acest caz, întrebarea este: ”Ce facem cu Marea Neagră (ori la Marea Neagră)?” Răspunsul la această întrebarea nu este unul strict politic, ci unul istoric. Întrebarea închide în ea o succesiune de răspunsuri care s-au fixat sub forma unei configurații geopolitice date, a unui ecopolis. A ignora istoria unui asemenea ecopolis înseamnă a recurge la politica forței, adică la tehnica tăierii nodului gordian printr-o confruntare militară care se amăgește că va tranșa răspunsul. Prima tăiere a nodului gordian s-a fixat istoricește prin apariția orașului militar Sevastopol. Lucrurile au urmat o evoluție conform legii refracției ecopolitice căci după destrămarea URSS Crimeea a rămas la Ucraina și astfel chestiunea pontică pe latura sa nordică a devenit una ucraineano-ruso-pontică. Prezența geostrategică a SUA la Marea Neagră ne obligă, pe de altă parte, să redefinim chestiunea pontică în raport cu referențialul Alianței Nord-Atlantice. Să reținem, deci, că o asemenea locație pe care o putem denumi ecopolis este în mare măsură produsul interacțiunii puterilor și oglinda „soluției” istorice la care s-a ajuns în legătură cu respectiva chestiune, dar chiar așa stând lucrurile nu putem spune că esența chestiunii pontice este reductibilă la ciocnirea dintre puterea continentalistă (telurocrația eurasiatică al cărei pivot e Rusia) și puterea atlantistă (talasocrația atlantistă al cărei pivot este America). Și aceasta pentru că Geopolitica devine, în mod fatal, o Ecopolitică ceea ce complică enorm sistemul explicativ. Eroarea gepoliticianului rus, Alexander Dughin, constă tocmai în ignorarea ecopoliticii, a  legității refracției geopolitice. Viziunea sa este una statică, obsesional metropolo-centristă. În vederile sale, cum s-a precizat deja, tensiunile din Ucraina sunt oglindirea simplă a relației dintre telurocrația eurasiatică (asumată de Rusia) și talasocrația atlantistă reprezentată de SUA. În realitate, geopolitica trendului atlantist spre Eurasia și a trendului continentalist spre mările calde s-au intersectat în istorie, precum s-a spus mai înainte, preluând, prin refracție geo-istorică și eco-politică, o formă localizată, cu valoare cognitivă proprie. În cazul în speță, această refracție a generat și ecopolisul sevastopolit și aici se concentrează chestiunea pontică pe latura ei nordică. Tocmai fiindcă această configurație, ecopolisul sevastopolit, există, are persistență, pulsațiile sale se propagă spre vestul și spre estul Ucrainei pe două linii de refracție: proamerican în vest și pro-rus în est. Aceste linii sunt însă realități geopolitice secundare datorate particularității că la nivelul zilei cele două puteri somate prioritar să caute soluții în regiune sunt Rusia și SUA. Prioritară rămâne totuși chestiunea ecopolitică a Mării Negre și aceasta există cu sau fără prezența americanilor în zonă, cu sau fără factorul pre-eminenței rusești acolo. Dualismul geopolitc cu care operează geopoliticianul rus simplifică spre deformare întreaga chestiune. Chestiunea Mării Negre are autonomie ecopolitică și dualismul geopolitc – telurocrație versus talasocrație – nu aduce nici o clarificare, ba într-un fel deviază linia de găsire a răspunsului corect. Este un exemplu de deviere datorată metropolo-centrismului care micșorează șansa geopoliticii ca știință. În plus, produce confuzii geostrategice chiar pentru Moscova. Refracția ecopolitică ne avertizează că un fenomen ori un proiect politic sau economic, inițiat undeva, se propagă în mediile locale și în alte medii prin refracție. Putem oare ignora faptul că însuși Euromaidanul este produsul unei asemenea refracții?

Este suficient să ne amintim ce declara președintele Comitetului Evreiesc din Ucraina unui cotidian de la Tel Aviv, Ma’ariv: „Acum, că străzil din Ucraina sunt pline de civili, si­gu­ranţa comu­nităţii evreieşti, pentru care ne temem, devine preocuparea noastră principală”. Și: „implicarea Svoboda şi a altor elemente, cu ten­din­ţe antisemite pot duce la o situaţie în care co­mu­ni­ta­tea evre­iasc­ă să fie ţapul ispăşitor… Suntem în alertă maximă!… la cel mai înalt grad, comunitatea evreiască ucraineană sprijină calea spre o fuziu­ne cu Uniu­nea Europeană… dar este important să se adopte o po­ziţie neutră şi corespunzătoare”. Și analiza poate merge mai departe devoalând alte emergențe ale refracției precum este, de pildă, afirmarea unor neocorporații regionale, care încalecă spațiile ponto-baltice și chiar pe o rază mai întinsă, precum este neocorporația care-l are în frunte pe Mihai Fridman, care deține Alfa Oil dar și rafinăria Rafo Onești, și care este unul dintre cei ce-au devenit țintele atacurilor partidului Svoboda?[1].

Analiza poate continua pentru a descrie noul ecopolis generat prin refracție geopolitică și geo-economică în spațiul carpato-ponto-baltic, ceea ce ne obligă să admitem că ceea ce se întâmplă azi în Ucraina se leagă prin mii de fire de un spațiu ecopolitic din care fac parte spațiul pontic, mai precis ponto-baltic, ponto-carpatic, ponto-caspian, sevastopolit sau ponto-crimeic. Pentru a înțelege un conflict, o instabilitate locală, este necesar, așadar, să identificăm locațiile sale geoistorice, și să procedăm oarecum invers, adică dinspre aceste locații, care au căpătat forma bine cristalizată a unei configurații ecopolitice și eco-economice, a unui ecopolis de semnificație, evident, translocală, și să cercetăm aici inclusiv impasul marilor puteri în legătură cu gestionarea acelui conflict istoric. Într-o asemenea configurație zac în adormire probleme vechi și tensiuni nerezolvate, respectiv incapacitatea istorică a elitelor marilor puteri în fața unei asemenea provocări. Fosta URSS a transformat aceste impasuri în tehnici ale controlului geopolitic, inventând procedeul conflictelor înghețate. În loc de a rezolva conflictul se optează pentru „înghețarea” lui și astfel apar zonele în care dorm asemenea conflicte ce pot fi trezite după nevoie.

Evenimentele din triunghiul pontic sunt, așadar, refracții geopolitice ale relațiilor dintre marile puteri și totodată sursa unor refracții naționale multiple nu numai asupra națiunilor pontice dar și asupra megaspațiului format din relațiile între marile puteri ele însele. Ce ne arată refracția ucraineană a ecopolisului sevastopolit? În Estul Ucrainei și oarecum în sud, au apărut un fel de „guvernatori populari” care sunt o dovadă a refracției ecopolisului în această parte a Ucrainei. În Vestul Ucrainei, au apărut altfel de guvernatori, împinși în față de refracția vestică a ecopolisului sevastopolit (Taruta, Poroshenco ori șeful Congresului Evreiesc European, Igor Kalomoysky). Refracția economică ne descoperă configurații neocorporatiste ale căror ramificații și tentacule au cuprins deja mai multe spații naționale pe raza unui spațiu care face din reperele geografice carpato-ponto-balto-caucaziano-caspice unul și același întreg spațial, care se precipită spre propriul său deznodământ destul de indiferent față de așa-numitele rațiuni geostrategice, fie ele continentalist-rusești fie atlantist-americane. Configurația unui asemenea spațiu este mult mai complexă și nu încape în dualismul geopolitic invocat mereu de către A Dughin. Refracția ucraineană, altfel spus, ne-a descoperit esența internă a chestiunii ucrainiene sintetizată prin ceea ce am denumit quatratura ucraineană devoalând totodată și eșecul proiectelor geopolitice din regiune. Tot refracția ucraineană ne-a obligat să ne potrivim scara vederii ca să putem cuprinde triunghiul ponto-sevastopolit și totodată să descoperim în fundal emergența unor linii noi ale bizarului fenomen al războiului rece provocat și acesta de refracția la scara micilor și marilor spații geopolitice a celui de-al doilea război mondial și a deznodământului acestuia memorat prin Pacea de la Ialta. La rândul ei aceasta s-a propagat și ea printr-o nouă refracție numită Întâlnirea de la Malta. Chestiunea ucraineană și tensiunile din triunghiul ponto-sevastopolit sunt în mare măsură efectele la vedere ale acestor refracții în lanț care devoalează totodată neputința gravă, tragică aș spune, a marilor puteri în fața chestiunilor cu care se confruntă lumea și popoarele planetei în ultima jumătate de secol, un ciclu de tip Kondtratiev,  care încalecă pragul mileniului. Este evident, pentru noi, așadar, că orice eveniment geopolitic este compus din suma refracțiilor sale eco și geopolitice și că el nu trebuie privit doar dintr-un singur unghi, ci din unghiurile pluriaxiale ale propagării refracției. Ignorarea acestei legități geopolitice este cauza eșecului elitelor superpuse ale marilor puteri în fața chestiunilor cu care se confruntă lumea astăzi. Pe de altă parte, tot ignorarea acestei legități a refracției geopolitice transformă elitele locale în elite incapabile să răspundă creator și în termeni proprii provocărilor regionale. Între procesul de refracție geopolitică și refracția intermentală în spațiul de evoluții ale elitelor se ivește un decalaj primejdios care agravează impasul și riscul unei deflagrații. Și aceasta pentru că elitelor le lipsește antrenamentul unei asemenea performanțe astfel că reacționează fie mecanic, imitativ, prin mimetism pasiv, fie anarhic (oligarhismul este expresia unei asemenea reacții anarhice)  agravând astfel lucrurile în loc să le rezolve. Mimetismul (atestat de reacțiile obediente ale elitelor locale) și reacția anarhică (atestată de orgoliul oligarhilor care se cred „limbă la cumpăna Europei”) sunt cele două expresii ale inabilității de a folosi creator legea refracției geopolitice. Pe partea invizibilă, neputința „localnicilor” este de fapt un argument al arbitrariului și suprematismului marilor puteri, care dau semne de nervozitate ori de câte ori un „localnic” are ceva de spus. Aceasta este morala fabulei numită „refracția ucraineană”. Ea confirmă deșertăciunea orgoliului puterilor (mari și mici) care își etalează disponibilitatea de a ignora popoarele peste care superfetează inclusiv prin adstratul de „grăsime” numit diplomație regională și globală. Refracția ucraineană pare a fi înfundată tocmai în acest adstrat compus din suma de întârzieri ale reacției creatoare a elitelor locale și mondiale, adică a răspunsurilor adecvate la  chestiuni precum cea etalată de agitațiile și ciocnirile din câmpul triunghiului ponto-sevastopolit. Zonele conflictelor înghețate reprezintă cel mai reprezentativ fenomen pentru impasul elitelor lumii noastre. O hartă a viitorului care să cuprindă fenomenul refracțiilor ecopolitice induse de aceste zone de conflicte înghețate ar fi un instrument adecvat al noii gândiri strategice reclamate de aglomerarea norilor grei asupra unei umanități răvășite spre devastare de marea conversie denaturantă indusă de hegemonismul globalist al ecopolisului planetar și al eco-economiei mondiale de ciclu modern și postmodern.

Ilie Badescu
Vedeti primele doua parti aici:

Urmeaza:

Ilustratii: RareMaps.com si
Cetatea Alba – Basarabia-Bucovina.Info
Cetatea-Alba-Basarabia-Bucovina.Info


[1] Informațiile și citatele din acest paragraf sunt preluate prin mijlocirea acestei surse: http://www.art-emis.ro/analize/2153.html)