Home » Geopolitica » Lumea văzută de la București » „Ce ne spune refracția ucraineano-pontică?” Conferința a 5-a privind criza ucraineană și refracția ponto-baltică

„Ce ne spune refracția ucraineano-pontică?” Conferința a 5-a privind criza ucraineană și refracția ponto-baltică

„Ce ne spune refracția ucraineano-pontică?” Conferința a 5-a privind criza ucraineană și refracția ponto-baltică

Mediu Resurse Riscuri Geopolitice Belarus Ucraina Moldova - via Universitatea Emaus

Într-o intervenție anterioară am încercat să aflăm unde putem căuta răspunsurile la întrebările cu privire la înțelesurile unui eveniment sau fenomen, precum a fost, de pildă, mișcarea urbană violentă din Ucraina. Am sugerat că aceste răspunsuri trebuie căutate mai degrabă în mediul de presiuni și necazuri care devine apoi cadru al refracției geopolitice în arealul ucraineano-ponto-baltic. Ce ne spune, așadar, refracția ucraineano-ponto-baltică, adică mediul etno-social ca mediu al refracției geopolitice? Refracția ecopolitică și eco-economică pare a fi similară în toate țările ponto-balto-caspice. Statul este, în toate cazurile, un stat slab, care „acționează conform unor mituri și prejudecăți, ia decizii importante pe bază de wishful thinking (gândirea deziderativă ce distorsionează realitatea în funcţie de propriile dorinţe).”[1] Ca și în România, și în Ucraina, cele trei categorii sensibile și cruciale pentru strategia vitală a unui popor, copiii, femeile și bătrânii, sunt expuse unei umilințe, unor riscuri și vulnerabilități cărora nu le pot face față. O „țară care trăiește pe datorie”[2], subliniază C. Georgescu, este o „țară în faliment”. Într-un anume sens, s-ar putea spune că statele ponto-danubiano-caspice sunt aproape de pragul debilității atât de grav deficitată se arată funcția lor în situații de criză, precum ni se confirmă în actuala criză din Ucraina, dar și în situații critice mult mai restrânse, precum a fost de pildă criza provocată de „accidentul aviatic” din Munții Apuseni, unde reacția comunitară a fost mult mai rapidă și mai eficientă decât toată mașinăria complicată a instituțiilor statului (ineficacitatea lor arată câtă realitate are statul). Despre mediul interstatal din regiune – care ne descoperă câte ceva în legătură cu dinamica și puterea unui stat – aproape că nu mai e nevoie să vorbim. Ianukovici, șeful statului, a fost nevoit să-și caute loc de refugiu într-un spațiu extranațional, așa cum, într-un alt context geoistoric și geopolitic, în urma războiului ruso-otoman cu tristul deznodământ al luptei de la Stănilești, pe Prut, genealogia Cantemireștilor a fost nevoită să-și schimbe complet și definitiv patria, limba, calendarul. Adică totul, lăsând pe urmele ei un gol, un vid ecopolitic numit stat fanariot care era cât pe ce să secționeze linia de destin a poporului românesc din Moldova (așa cum, sub neofanarioții sovietizați, sufletul poporului românesc din Basarabia a fost trecut din nou  prin sabie). Refracția ucraineano-pontică ne mai arată că niciodată, în acest ecopolis regional, tentația oligarhică nu s-a întrerupt, ba chiar s-a întețit cu excepția perioadelor de inter-regn ca și cea din zilele acestea. Sistemele oligarhice sunt caracterizate prin aceea că cei care dețin puterea nu par să se sinchisească de interesele țării și ale poporului, ci numai de interesele lor proprii, personale și de grup. Dovadă că peste tot în regiune prosperitatea unora s-a produs cu prețul masivei sărăcii a marelui număr. Adică, a triumfat aici un capitalism oligarhic care aduce profit dar și subdezvoltare durabilă. Între bogăție și dezvoltare nu pare să existe nici o legătură. Ieșirea din acest lanț al morții este posibilă numai prin elite capabile să valorifice renta de identitate, adică să rezidească totul pe temelia iubirii de țară, pe jertfă proprie, pe sacrificii și pe mutarea centrului de gravitație înlăuntrul țării. Este ceea ce exprimaseră liberalii interbelici prin celebra formulare a lui D Brătianu, „prin noi înșine”. Dacă este posibil? Ne spune același economist al Clubului de la Roma: „Sunt ţări importante care, în ultimii 20 de ani, s-au dezvoltat spectaculos pe baza modelului „prin noi înşine“. În anii ’70, Finlanda era la coada ţărilor scandinave, acum este în fruntea lor. La mijlocul anilor ’90, economia Rusiei a fost aproape ruinată de globalişti, cu reţetele lor neoliberale, dar şi-a revenit spectaculos când ţara a adoptat modelul „prin noi înşine“. Japonia, Norvegia, Polonia, Ungaria sunt alte exemple grăitoare de ţări care nu au cedat presiunilor „terminatorilor“ internaţionali şi au reuşit să prospere economic”[3]. Există deci două căi posibile: una duce spre slavarea colectivă (împreună cu poporul) cealaltă spre involuții dezastruoase, așa cum ne spune și refracția ucraineano-pontică.

Din păcate, oligarhismul răsăritean este mușcat de șarpele expansionismului și al etnocrației. Refracția ucraineană etalează o succesiune de tentații de acest gen care se nutresc din iluzia amăgitoare că soluția problemelor de acasă se găsește în expansiune asupra altora. Numim această credință obscură ispită anexionistă. Această ispită este persistentă la vecinul de la est și îmbracă forma unei pulsații. În 1919, în 1945 pulsațiile angoasei polarizată de ispita anexării Basarabiei au copleșit imaginarul elitelor ucrainiene, în 1992 au participat cu trupe în războiul din Transnistria și nu de partea Basarabiei ci a Rusiei, politicile anti-identitare vis-a-vis de românii din Ucraina au fost o ispită de fundal constantă, chestiunea Insulei Șerpilor și deci a Platformei continentale etc. etc. a fost și a rămas o reluată opintire neamicală. Ispita anexionistă se aprinde așadar și la statele mici nu doar la cele mari și refracțiile geopolitice în spațiul carpato-danubiano-pontic, ponto-baltic și caucaziano-caspic sunt doveditoare, ceea ce și complică dosarul geopolitic al acestor zone. Lecția refracției ucrainiene este provocatoare pentru noi românii și în alt sens: țara și statul român sunt astăzi la un fel de răspântie. Putem merge spre o conjunctură de criză endemică, și de sărăcie anarhizantă, conjunctură care a răbufnit sub forma mișcărilor urbane violente în cazul vecinilor noștri de la est, ori spre una de tip finlandez sau polonez. Pentru a da viață celei de-a doua variante va trebui să optăm spre formula „prin noi înșine”. „A ne dezvolta prin noi înşine înseamnă în primul rând a investi în om. Or, aceasta a lipsit cu desăvârşire. Românul trebuie lăsat să facă ce poate el mai bine, nu ce cred de cuviinţă nişte funcţionari de la Bucureşti sau Bruxelles, şi atunci toată ţara va înflori. De ce oare românii sunt foarte apreciaţi în multe locuri importante din lume, iar în ţara lor nu au un loc de muncă? În acest sens, exemplul istoric paşoptist ne stă la îndemână. Este greu, dar se poate! Insuflă-i tânărului mândria pentru istoria neamului său! Când ne vorbea profesorul la şcoală de Mihai Viteazul, de Ştefan cel Sfânt, intram în pielea lor ca eroi şi doream, noi, copiii, să facem la fel pentru ţara noastră. Numai aşa va deveni tânărul responsabil. Din păcate, istoria este minimalizată; pur şi simplu s-a tăiat panglica istoriei, s-a întrerupt legătura cu eroii şi martirii neamului, uitându-se că fiecare generaţie făureşte istoria celor următoare”[4]. Cartea României este în mâinile clasei sale politice. Răspunderea pentru ziua de mâine cade exclusiv în seama ei. La fel, cartea Ucrainei se află în mâna elitelor care se pun și se propun la Kiev. O clasă guvernantă răspunde, precum aflăm din lecția revelației și a istoriei, în fața a două tribunale: Tribunalul istoriei și Judecata dreptății lui Dumnezeu. Refracția ucraineană ne spune că elitele popoarelor pontice au mari dificultăți în fața ambelor trial-uri. Răspunsul la întrebarea „ce vor mai fi popoarele ponto-baltice mâine?”  depinde, așadar, de capacitatea elitelor lor de a se întoarce cu fața spre Dumnezeu și spre popoarele peste care deocamdată doar se odihnesc. A sosit clipa trezviei și ea nu are amânare. Elitele zilei și numai ele pot face ”să nu se lepede/clipa cea repede/ce ni s-a dat” (Eminescu).

Refracția ecopolitică este cel mai semnificativ mecanism al dinamicii spațiilor geopolitice constând în aceea că orice eveniment dintr-o zonă anume este trecut, prin refracție, în mediul de viață și de organizare al comunităților naturale, de la familii la națiuni. Fenomenul este cu atât mai radical cu cât el este pregătit prin proiecte geopolitice care vizează chiar distrugerea acelui filtru de refracție națională numit stat național. Așa s-a întâmplat ieri în cadrul expansiunii sovietice și deci cu proiectul geopolitic numit sistem comunist și tot așa se întâmplă azi, ne spune Președintele Clubului de la Roma, cu noul sistem mondial modern, care își face cârmă din același proiect geopolitic al „distrugerii statelor naționale” pentru a ușura astfel procesul conversiunii metasistemice numit globalizare. Referirea sa la cazul românesc este lămuritoare pentru ceea ce denumim refracție ecopolitică: „România are nevoie de o conducere capabilă să se opună proiectelor geopolitice care vizează distrugerea statelor naţionale şi transformarea ţării într-un teren de vânătoare economică (masacrarea faunei, vânătorile cu acte mai mult sau mai puţin în regulă sunt un capitol la fel de trist). România trebuie să găsească o poziţie de echilibru între forţele geopolitice globale şi să înveţe să negocieze cu puterile lumii, având ca ancoră doar interesul naţional. Putem să spunem, fără teama de a greşi, că destabilizarea prezentă a Ucrainei, prin proteste violente dirijate, este pe punctul de a declanşa un nou Război Rece între Rusia şi SUA. Un „război ascuns“ mocneşte deja în Asia, între China şi principalul aliat din Asia al SUA, Japonia. În acest nou context, extrem de tensionat, România, în loc să fie un factor de stabilitate, apare, prin scandalurile politice la zi, ca un no man’s land, un fel de tărâm al nimănui care poate oricând exploda, aruncând în aer întreaga regiune sud-estică a Europei. Iată de ce, mai mult ca oricând, avem nevoie de lideri respectaţi pe plan internaţional, capabili să întărească statalitatea României şi să găsească alte surse de finanţare decât vânzarea pe nimic a bogăţiilor naturale şi activelor naţiei. În prezent, ţara se află într-o situaţie atât de jalnică, încât sunt aplaudate chiar şi investiţiile „europene“ în gropi de gunoi, pompos numite „sistem integrat de management al deşeurilor“, amenajate în satele cele mai pitoreşti şi cu mare potenţial agro-turistic (vezi cazul comunei Fărcaşa din judeţul Maramureş). Practic, România se află sub asediul marilor corporaţii. Acţiunea de la Pungeşti este relevantă. Statul apără o corporaţie împotriva propriilor săi cetăţeni. Oamenii sunt bătuţi în curtea lor. Este mai rău decât într-un război împotriva unei puteri străine! De câteva luni, statul îşi terorizează cetăţenii care nu se pleacă în faţa interesului celor fără de ţară. A luat cumva UE poziţie faţă de această încălcare flagrantă a celor mai importante drepturi ale omului, faţă de o acţiune criminală fără precedent?”[5] Este suficient să arunci o privire sumară asupra geografiei economice a ecopolisului ponto-balto-caucaziano-caspic, cu neocorporații care încalecă spații multinaționale basculând între Moscova și New York, între Viena, Sevastopol și Nicosia, între Marea Nordului și Vladivostok etc. pentru a înțelege cât de relevantă este legea refracției geopolitice și care este puterea reală a acestui spațiu geopolitic și geoeconomic în care criza ucraineană este doar o narațiune tragic-înflăcărată între altele care ar putea să izbucnească și ele.

Refracția ecopolitică și eco-economică este de fapt expresia unui proces mai general numit conversie metasistemică. Aceasta descrie relația de-formatoare dintre un sistem dominant și sistemele naturale ale planetei, de la resurse la comunitățile omenești. Economia marilor corporații, de pildă, ca sistem dominant la scara lumii, a indus o refracție conversionist-distructivă asupra tuturor ecosistemelor planetei. „Mare parte a ecosistemelor planetei sunt distruse.”[6], ne spune Președintele pentru Europa al Clubului de la Roma, economistul, român de origine, C. Georgescu. Logica operatorie a megasistemului mondial modern a distrus dreptarele naturale ale multor ecosisteme, respectiv, ale ecopolisului la scară națională, continentală, regională și planetară. „Unul din trei alimente pe care le avem pe masă se datorează contribuţiei albinelor. Dispariţia acestor mici vietăţi poate duce la stingerea vieţii. Polenizarea artificială se practică deja în China, prima ţară unde aceste insecte excepţionale aproape că au dispărut. Pe acest fond se duce o luptă aprigă pentru ceea ce numim resurse strategice, adică apa şi hrana, dar şi energia verde”.[7] O țară ca România, a înstrăinat, doar prin efectele unei legislații adoptată în genunchi 3 milioane de ha de pământ arabil, adică 1/3 din suprafața arabilă totală a României. Mecanismul axial al conversiunii metasistemice a lumii rămâne totuși marea corporație aliată cu hegemonismul bancar, ne sugerează autorul: „Corporaţiile dictează la ora actuală politicului în cea mai mare parte a lumii. Urmărind doar propriul profit, ele ascund realitatea, subminând viitorul generaţiilor tinere şi privând naţiunile de lideri autentici şi de patrioţi. 200 de multinaţionale sunt mai puternice decât 150 de state la un loc! Domeniul economic este condus de FMI, Banca Mondială şi Organizaţia Mondială a Comerţului. Troica aceasta a dus la prăbuşirea economică şi la dezastru ecologic în multe locuri din lume. În loc de politici economice serioase, românilor li se oferă pâine şi circ: să cumperi marfa altora şi să crezi că trăieşti bine. Aceasta, pe un fond de sărăcie şi decădere morală fără precedent. Cantitatea de pâine vândută a scăzut cu 25% faţă de 1990, iar numărul cărţilor, cu 85%. Sunt cifre care vorbesc de la sine despre starea precară şi lipsa de viitor a României în actuala situaţie”[8]. Efectul refracțiilor regionale și naționale ale proiectelor geopolitice și geoeconomice ale marilor corporații este subliniat de către economistul Clubului de la Roma: emergența riscului de a priva naţiunile de lideri autentici şi de patrioţi. Conversiunea metasitemică se propagă, așadar, inclusiv la nivelul structurilor comunitare pe care fie le deformează fie le destructurează. Între acestea cel mai expus pare a fi sistemul natural al națiunilor. Conversia sistemică atinge națiunile și pentru că procesul este ușurat de fenomenul universal și deci „natural” al refracției ecopolitice (la care ne-am referit). Refracția ucraineană, ca să încheiem aici, ne descoperă o geografie neocorporatistă aflată sub stăpânirea unei uriașe caracatițe care a cuprins în tentaculele ei ramuri industriale întregi cu magnați a căror avere și putere economico-politică are semnificație geostrategică. Alfa Oil dar și Rafo-Onești sunt în mâna aceluiași magnat ucrainean, un alt magnat cu tentacule care se întind de la New York peste Ucraina, Polonia, România în domeniul „dezvoltatorilor imobiliari”, un altul, denumit „țarul enrgiei” din Ucraina stăpânește noduri de rețea deopotrivă în Rusia, la Cluj, evident în Ucraina, etc. etc. Zona de criză din arealul ponto-balto-caucaziano-caspic nu este de loc netedă și etalează ochiului abil să vadă panoramic și deopotrivă focalizat falii suprapuse care fac din zona aceasta una „seismică” de grad ridicat. Și, oricum, ceea ce se vede trimite la nivelul faliilor care nu se văd astfel că deciziile pripite, bazate pe principii umanitariste ori pe argumente de apartenență la familii politice ori la alianțe de un fel ori de altul, induc efecte debilitante ori chiar suicidare. Modelul analizelor strategice trebuie regândit în termenii acestui ecopolis cu multe etaje, fiecare cu raza lui, atestând o configurație barocă și porți de intrare pentru care teoriile occidentale sunt chei fără de nici o valoare chiar dacă sunt din aur. Strategistul român trebuie să gândească și să regândească mereu și de la un nivel de privire față de care Occidentul este doar un pervaz oarecare.

Ilie Badescu

Universitatea Emaus

Vedeti aici primele patru parti:

Sursa ilustratie: ENVSEC


[1] Dr. Călin Georgescu: “În ultimii 25 de ani, sufletul românesc a fost trecut prin sabie”. Sursa:  http://www.cotidianul.ro/dr-calin-georgescu-in-ultimii-25-de-ani-sufletul-romanesc-a-fost-trecut-prin-sabie-233320/

[2] ibidem

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Dr. Călin Georgescu: “În ultimii 25 de ani, sufletul românesc a fost trecut prin sabie”. Sursa:  http://www.cotidianul.ro/dr-calin-georgescu-in-ultimii-25-de-ani-sufletul-romanesc-a-fost-trecut-prin-sabie-233320/ („Dr. Călin Georgescu este unul dintre cei mai importanţi experţi români în dezvoltare, şi anume în dezvoltarea durabilă. Între 1997 şi 2013 a fost director executiv al Centrului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă din România, iar din anul 2013 este preşedintele Clubului de la Roma (Centrul European de Cercetare din Viena, Austria). Clubul de la Roma este o denumire simbolică pentru o organizaţie al cărei scop este să supună atenţiei întregii lumi diverse aspecte referitoare la viitorul planetei. Acuzat că urmăreşte regionalizarea şi unificarea întregii lumi, în realitate Clubul s-a răzvrătit împotriva „ignoranţei sinucigaşe” a omenirii cu privire la adevărata ei condiţie”. În ibidem)

[7] „Din păcate, în politica românească postdecembristă, lipseşte cu desăvârşire o viziune pe termen lung. Lipseşte harta viitorului. Dacă România ar înţelege ce şansă uriaşă are în plină criză, ar face un salt gigantic, nu doar pentru refacerea ei, ci şi pentru a ocupa o poziţie de lider imbatabil, cel puţin în zona balcanică. Am putea restaura dreptatea socială, apăra suveranitatea ţării şi conserva tradiţiile neamului românesc. Să nu uităm că România nu este o ţară oarecare. Noi, românii, suntem o civilizaţie. De aceea, necesităţile politicii externe ale României sunt, mai ales, păstrarea identităţii statului în faţa atacului entităţilor non-statale, adică a corporaţiilor şi „investitorilor strategici“ de genul fondurilor speculative. România are nevoie de un stat care îşi serveşte cu abnegaţie cetăţenii, şi nu de unul care slugăreşte capitalul internaţional. Consolidarea şi dezvoltarea statului naţional unitar modern trebuie să fie deviza noastră, aşa cum a fost a înaintaşilor noştri. Întărirea statului este esenţială în vremurile pe care le trăim. Binomul stat-cetăţean este cel pe care a funcţionat mare parte din istoria omenirii; dacă un stat colapsează, se produce şi o prăbuşire a societăţii, cetăţeanul fiind confruntat cu o situaţie de anarhie ca cea din Somalia. Statul român nu trebuie să se îndepărteze sub nici un motiv de rădăcinile sale şi de istoria neamului. Când statul serveşte „corectitudinea politică“ şi trimite jandarmii să-i bată pe truditorii pământului care-şi apără dreptul la apă şi hrană – cum se întâmplă la Pungeşti –, ne aflăm deja în faţa unei trădări de ţară. Poporul nu mai poate rămâne indiferent!” Ibidem

[8] Ibidem

Leave a Reply

Your email address will not be published.