Home » Cursuri si conferinte » Societatea » Relaţiile interumane au la bază comunicarea

Relaţiile interumane au la bază comunicarea

Relaţiile interumane au la bază comunicarea

OLYMPUS DIGITAL CAMERAOLYMPUS DIGITAL CAMERAOLYMPUS DIGITAL CAMERA(foto Lazar Dinu)

PETRE ANGHEL: Relaţiile interumane au la bază comunicarea prin care individul se cunoaşte pe sine şi cunoaşte oamenii din jurul lui.

Întrucât comunicarea reprezintă un proces de interacţiune între persoane, grupuri, ca relaţie mijlocită prin cuvânt, imagine, gest, simbol sau semn, vom împleti continuu,  rezultatele cercetării în domeniu cu experienţa din ultimele decenii legată de activitatea din domenile educaţiei, precum şi cu specificul comunicării prin masmedia, prin artă, literatură şi religie. Aceasta, în primul rând, pentru a sublinia că  prin  comunicare indivizii îşi impărtăşesc cunoştinţe, interese, atitudini, simţăminte, idei. Şi, mai ales, pot să se transforme, să-şi schimbe mentalitatea, să-şi însuşească un sistem de valori necesar vieţii de zi cu zi. Comunicarea interpersonală, cu tot caracterul ei social, nu se poate reduce doar la funcţia supravieţuirii, ci trebuie să-şi propună un scop mult mai înalt: eficentizarea acţiunilor în raport cu standardele vieţii moderne, impuse de o societate integrată, sau pe punctul de a o face, în sistemul de valori democratice.

Privită ca proces în desfăşurare, comunicarea constă în transmiterea şi schimbul de informaţii (mesaje) între persoane, în circulaţia de impresii şi comenzi, în împărtăşirea de stări afective, de decizii şi judecăţi de valoare  care au ca scop final obţinerea de efecte la nivelul particular, interior al fiecărui individ. Preluând această observaţie a specialiştilor în sistemul informaţional, să traducem pe înţelesul nostru mesajul: comunicarea înseamnă a spune celor din jur cine eşti, ce vrei, pentru ce doreşti un anume lucru şi care sunt mijloacele pe care le vei folosi pentru a-ţi atinge scopurile. În acest sens, a comunica înseamnă şi a tăcea, a aştepta reacţia, răspunsul celui căruia ai vrut să-i faci onoarea de a-l anunţa că exişti şi chiar de a-i spune ce vrei.

Procesele de comunicare umană sunt indispensabile în constituirea oricărui grup social. Psiho-sociologii au subliniat că în cadrul muncii în echipă comunicarea are un rol important de reglare şi sincronizare a eforturilor individuale. Este greu de imaginat unde ar fi ajuns colectivitatea umană – dacă ar fi ajuns – fără capacitatea de a comunica.

Daniel Bougnoux, profesor la Universitatea Grenoble III – Stendhal, apelând la concepte cheie preluate din semiotică şi pragmatică, consideră că a comunica înseamnă înainte de toate « a avea în comun ». În acest caz, lumea modernă şi reţelele care o definesc reînnoiesc mereu modalităţile prin care oamenii sunt împreună şi ramifică lumile. Această ramificare duce, în mod inevitabil la fărâmiţare. Deşi crede în capacitatea omului de a comunica, Bougnoux, tocmai pentru că înţelege complexitatea fenomenului, se îndoieşte de o disciplină s-ar putea ocupa singură de un asemenea câmp. « Dacă o disciplină numită comunicare tatonează astăzi în căutarea propriei sale consistenţe, aceasta nu va fi găsită decât prin dezbatere şi prin confruntarea dintre diversele cunoştinţe ».[1] Rezultă de aici că nu vom putea să ne ocupăm de comunicare fără să apelăm la tezaurul de cunoştiinţe din alte domenii, cu precădere la valorile, metodele şi mijloacele impuse de lingvistică, filosofie, sociologie, etică, mass-media, etc.

Realitatea demonstrează că în majoritatea lor cercetătorii sunt preocupaţi aproape exclusiv de domeniul lor de activitate, ceea ce duce implicit la izolare. Izolarea, fie la nivelul individului ca expresie umană, fie prin prisma profesiei, duce la inhibare şi, în final, la incapacitatea de a comunica, exact sucombarea valorii. Dar nici reversul specializării – a şti câte ceva din orice – nu este altceva decât a nu şti nimic, o pregătire generală care nu mai constituie un capital în lumea modernă.

Rămâne ca soluţie ideală de salvare dintr-o ecuaţie ce pare de nerezolvat, tot comunicarea. De data aceasta comunicare dintre specialişti şi dintre discipline, o intercomunicare la nivelul profesiilor. Ceea ce înseamnă respect pentru tine, dar şi pentru ceilalţi, înţelegerea multiplelor valenţe culturale, capacitatea de a asculta, dar şi de a vorbi, de a cunoaşte şi de a te face cunoscut, acceptarea premisei că dincolo de cunoştinţele şi convingerile proprii pot exista valori la fel de autentice, convingeri las fel de puternici şi la alţi indivizi, dar şi la alte colectivităţi de pe alte meridiane ale globului terestru.

În realitate, obiectivul nu este atât de uşor de atins, iar cauzele nu sunt doar subiective, nu ţin doar de lipsa de voinţă, ci sunt intriseci condiţiei umane. În situaţia în care un specialist este obligat să se afle mereu în priză, la curent cu ultimele descoperiri sau teorii din domeniul profesiei lui, este de la sine înţeles că nu mai are timp să tragă cu urechea, necum să aprofundeze, la ce se întâmplă pe la alte case, oricât de onorabile ar fi acestea. Specialistul este dator să-şi iubească profesia (datorie pe care, de cele mai multe ori şi-a impus-o singur, este opţiunea lui), el pleacă de la premisa că nimic nu este mai util sub soare decât preocupările meseriei lui. Şi nu este nimic rău în aceasta, dimpotrivă, dacă ar crede altfel rezultatul nu ar fi decât un lucru de mântuială, adică de terminare, de uitare. Secretul ar consta în găsirea acelui timp pe care fiecare să-l consacre ascultării (citirii, cercetării, vederii) cuvântului celuilalt, care şi el consideră că nu este nimic mai important sub soare decât problema care-l obsedează pe el şi care trebuie rezolvată iminent.

Comunicarea gândurilor, a sentimentelor, succeselor şi a  neîmplinirilor, iată singura soluţie de supravieţuirea pe pământ a oamenilor şi a colectivităţilor. Istoria arată că au supravieţuit doar acele popoare şi acele culturi care au găsit căile de comunicare şi de impunere a valorilor şi nu acelea care, să zicem, au profitat de condiţii climaterice favorabile, de bogăţii, au avut scopuri nobile, au avut dreptate într-o situaţie dată, etc.

A comunica înseamnă a supravieţui şi a învăţa şi pe alţii să supravieţuiască. Comunicarea este primul semnal dat de viaţă. E strigătul copilului abia născut, dovada dată celor din jur că trăieşte. Este şoapta adolescentului că trăieşte el şi a luat act şi de trăirea specială, anume, a unei alte persoane. Este mormăitul nesigur al bătrânului care nu este pregătit pentru dispariţie. Comunicarea este aerul pe care îl respirăm de dimineaţa până seara, iar unii, cei pentru cei care ştiu că bufniţa simbolizează vederea prin întuneric, este şi aerul pe care îl respiră de seara până dimineaţa, citind o carte sau scriind o carte. Care poate fi doar cartea propriei lor vieţi pe care nu o acceptă îngropată.

Formulările de mai sus nu au pretenţia unor definiţii demne de reţinut. Ar fi o încumetare. O simplă evidenţă a doi cercetători americani a scos la lumină peste 130 de definiţii date comunicării, evident nici una dintre ele de necontestat sau impusă majorităţii. În ciuda acestei oferte de definiţii, atât de generoasă, încă din faza în care lucrarea citată [2] circula  sub forma de pre-print,  „au şi început să se facă auzite obiecţiile specialiştilor de diferite formaţii, pe care nici una dintre propunerile reţinute de cei doi nu era de natură să îi satisfacă. Profesorul Mihai Dinu consacră un întreg capitol dintr-un volum de specialitate tocmai dificultăţilor ridicate de definiţie. S-a evidenţiat cu acest prilej faptul că, în aproape fiecare subdomeniu al biologiei, sociologiei sau ştiinţelor informaţiei (cibernetică, telecomunicaţii etc.), termenul este utilizat într-o accepţiune particulară, specializată, aflată nu o dată în divergenţă cu sensul încetăţenit în alte sectoare ale cunoaşterii.” [3]

Reţinem însă definiţia cercetătorilor de la Universitatea din Amsterdam : »În concepţia noastră, pentru ca transferul de informaţie să devină un proces de comunicare, emitentul trebuie să aibă intenţia de a provoca receptorului un efect oarecare. Prin urmare, comunicarea devine un proces prin care un emiţător transmite informaşie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte. » [4]

În acest caz, dacă fără interlocutor comunicarea nu are rost, rămâne să vedem care este scopul ei, de ce anume comunicăm, cu sau fără efort, respectând ori nu anumite regului.

Petre Anghel

Universitatea Emaus


[1] Daniel Bougnoux, Introducere în ştiinţa comunicării, Iaşi, Editura Polirom, 2ooo, p. 24.

[2] Vezi Dance şi  Frank  Larson Carl, The Functions of Human Communications. A Theoretical Approach, New York, Rinehart and Winston, 1976.

[3] Mihai Dinu, Comunicarea, Bucureşti, Editura Algos, 2000, p.8.

[4] J.J. van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Ştiinţa comunicării, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1998, p. 27.

Leave a Reply

Your email address will not be published.