Home » Geopolitica » Lumea văzută de la București: A gândi global despre Ucraina răsculată

Lumea văzută de la București: A gândi global despre Ucraina răsculată

Lumea văzută de la București: A gândi global despre Ucraina răsculată

Ukraine Protests

A gândi global despre Ucraina răsculată

Fenomenul ucrainean este pentru intelectualul răsăritean o somație aparte. S-a spus că la Kiev se războiesc două lumi: Estul și Vestul și că mulțimile urbane dau glas opțiunii pentru stilul vestic de viață. Altfel spus, ceea ce a precipitat mulțimile spre acea teribilă deflagrație de furie și obidă numită Euromaidan ar fi opțiunile lor pentru Vest, nesatisfăcute de  echipa lui Ianukovici. Examinările noastre ne arată că lucrurile sunt mult mai complexe și mult mai grave, iar încăpățânarea celor ce-au construit Euromaidanul de a rămâne acolo și a protesta în continuare arată faptul acesta. Este cât se poate de evident că eliberarea fostului prim ministru, a dnei Timoșenko, un lucru drept în sine însuși (sub prezumția că actul de condamnarea a fost nedrept), rămâne, în raport cu aceste tulburări urbane, un fel de frecție la un picior de lemn. Aducerea sa în piața răsculaților n-a produs efectul scontat căci fenomenul însuși este mult mai profund decât o răfuială oligarhică între două facțiuni politice. Fenomenul trebuie, ca atare, examinat mai din adâncime, chiar dacă ne obligă să facem unele incursiuni teoretice ce vor fi obositoare pentru navigatorul pe internet, ce pare să nu mai aibă timp pentru o asemenea răbdare. Iluzia că pe Euromaidan se ciocnesc cele două opțiuni, Estul și Vestul, se leagă de faptul că, într-adevăr, variația opțiunilor omenești nu este o chestiune individuală. Volatilitatea orientărilor ascultă în cele din urmă și de legea opțiunilor civilizaționale. Altfel spus, în opțiunile noastre pulsează, cu adevărat, opțiuni ale civilizațiilor din care facem parte. Pe de altă parte, opțiunile civilizaționale, la rândul lor, ascultă și ele de o lege mai puternică, cu care pot intra în conflict, și anume de legea pragurilor critice (legea distribuirii normalității). În toată existența sunt sădite praguri critice prin care se exprimă, direct în lucruri,  sfere și intensități definiționale. Acestea sunt, într-un anume sens, definiții naturale, în și prin care se actualizează design-ul divin din orice lucru, design care ajunge la simțurile noastre și la mintea noastră sub cele două expresii legice: legea firii sau a firescului și legea bunului simț. Toate cele ce sunt și se petrec, adică trec odată cu noi, sunt așezate sub legea universală a definției, adică sub acțiunea legii „naturale” care ne spune ce sunt și cum sunt (cum trebuie) să fie toate, după firea lor, adică după dreptarul lor divin. Acesta este motivul pentru care cunoașterea lui Dumnezeu se săvârșește pe două căi: pe calea teologiei naturale și a teologiei supranaturale, sau, altfel spus, cu gândul lui Nichifor Crainic, prin revelație naturală și prin revelație supranaturală, comunicată direct de către Dumnezeu pe pământ. Față de legea definirii divine, legea opțiunilor civilizaționale introduce un fel de conversiuni datorate sistemului civilizațional ca atare, astfel că între legea supranaturală și legea civilizației se ivește mereu o tensiune, un risc al devierii și deci al de-naturării lucrurilor și a oamenilor. Faptul acesta ne arată că peste economia civlizațională, fondată pe opțiunea spre excesul materialității și al plăcerilor, opțiune proprie civilizației materialiste de tip apusean (îmbrățișată în cursul modernității și de răsăriteni), triumfă diseconomia axiotropismului (atractivității axiologice) spre bine, adevăr, dreptate, în genere, spre virtuți, spre măsură, spre dreptare divine așezate de Dumnezeu în lucruri la creație și stricate sau împlinite de om prin sistemele pe care el însuși le compune. Lucrul acesta a fost sesizat de către Durkheim care ne spuune:

„Există deci o intensitate normală a tuturor nevoilor noastre, intelectuale, morale, fizice, care nu poate fi depăşită. În fiecare moment al istoriei, setea noastră de ştiinţă, de artă, de bunăstare, este definită (s.n.) ca şi apetiturile noastre, şi tot ceea ce trece dincolo de această măsură ne lasă indiferenţi sau ne face să suferim“ (p. 219). „Iată ce uităm când comparăm fericirea părinţilor noştri cu fericirea noastră“ (ibidem).

Prin urmare toate însetările noastre sunt definite, adică sunt așezate într-un cadru definițional, într-o măsură. Problema este că omul profită de opțiunea civilizațională în privința setului de posibilități vitale, de stil de viață și încalcă mereu legea definiției astfel că iese cu tot cu lumea lui de sub legea măsurii și atunci începe timpul crizelor. Acest fenomen este accentuat de răsărirea unor mafii pseudomesianice care îndeamnă omul să deconstruiască totul, să trăiască altfel decât îi sugerează modurile firești de viață, pe temelia cărora a fost așezată familia, credința chiar, și toate celelalte manifestări omenești. Pentru a da forță acestui duh deconstructivist sunt folosite energii extrem de puternice și greu de canalizat precum aceea a sexului, a plăcerilor de toate felurile etc. Acestea sunt armele conversiunii sistemice ale statului magic pe care l-au edificat mafiile pseudomesianice ale cărturarilor farisei, atei și agnostici, agresivi și cinici. Idolatria consumului și a sexualității pornografice împinge indivizii spre moduri de viață care trec de pragurile critice ale felului cumpănit, firesc, de a fi și a trăi și astfel se naște opțiunea spre un fel de supraoportunități, adică dorința de a trăi după un mod de viață care trece de pragul cumpenei (dorind mai mult decât prevede firea și bunul simț și, implicit, decât îți îngăduie punga), ori, din contră, de a trăi excesiv de prudent,  sub măsura firească, alunecând spre resemnare și fatalism (și implicit sub pragul îngăduit de suma banilor din buzunar) și astfel se instituie opțiune pentru un câmp de suboportunități. Crizele și agitația maselor sociale, așadar, nu au inducție economică, ci culturală, mai precis derivă din posibilitățile de rang 2 și 3, adică din opțiunea civilizațională spre supraoportunități (și astfel apar societățile supraîndatorate) ori spre suboportunități și astfel apar societățile care se instalează durabil în subcultura sărăciei, a precarităților, a nevoințelor acceptate, un fel de subcultură în care predomină, precum s-a precizat, resemnarea și fatalismul. Cele două mari opțiuni nu decurg din vreun impuls lăuntric al inșilor și al popoarelor, ci dintr-o bizară opțiune civilizațională. Altfel spus, civilizația modernă a optat în contul societăților trecând în sarcina unora supraconsumul spre opulență și în contul altora subconsumul spre sărăcie durabilă. Ambele opțiuni sunt ilustrarea lipsei de măsură, a lucrului nefiresc pavând drumul spre o lume ieșită din fire, spre marea confuzie identitară din care se nasc stările convulsive, convulsiile sociale. Omenirea exasperată de criza sensului existenței se aruncă în valurile spaimelor și ale disperării, tragic accentuate în „Postmodernie”.  Acesta este câmpul în care s-au semănat semințele anarho-nihilismului, din care vor răsări masele agitate și răscoalele urbane de mâine. Grecia crizelor de ieri care a ridicat orașele într-o succesiune de răscoale urbane (ca și Ucraina de azi, care se manifestă și ea tot sub forma răscoalei urbane), ca și societățile Apusului (precum Anglia acelor London riots, care au devastat locații centrale din Londra și din alte câteva orașe britanice, acum mai bine de un an), sunt exemplificări și fațete ale efectului bulversant al acelei opțiuni civilizaționale spre supraoportunități, în vreme ce România și parțial Bulgaria sunt spații de ilustrare pentru efectul, nu mai puțin amenințător, al opțiunii spre suboportunități. Toate aceste exprimări ale crizelor și ale confuziei sunt definitorii pentru unele mai curpinzătoare numite cicluri și crize civilizaționale sau de sistem. Crizele sistemice și marile agitații sociale însoțitoare sunt cele care se instalează durabil atât la sfârșitul unor cicluri civilizaționale cât și la începutul lor. Ne spune tot Durkheim:

„O schimbare de existenţă, fie că e bruscă ori pregătită, constituie întotdeauna o criză dureroasă, întrucat ea violentează instinctele dobândite care rezistă …. Este o operaţie laborioasă menită să dezrădăcineze habitudinile pe care timpul le-a fixat şi organizat în noi…. Nu este îndestulătoare o generaţie pentru a desface opera unor generaţii, pentru a pune un om nou în locul celui vechi.“ (p. 220).

Modernitatea este epoca în care s-a petrecut o asemenea schimbare de existență care a bulversat miezul lumii, a clătinat orice conținut apodictic, a dezagregat toate codurile și astfel masa socială a fost împinsă dincolo de pragurile firescului, lumea și-a ieșit din fire. Deci, iată că ”schimbarea de existenţă nu este produsă  de variaţia nevoilor umane” (adică de creşterea în intensitate a vreunei nevoi, ori din scăderea lor în volum și intensitate, cum ne spune economia), ci de cu totul alte cauze, care se localizează în fundația antropo-culturală a civilizației. Pentru o înțelegere adecvată a crizelor și a deflagrațiilor de anarhie, precum sunt răscoalelor urbane la care facem referire, trebuie să pornim, așadar, de la ceea ce Durkheim numește diminuarea fericirii sociale medii, derivată din contestarea anarhică a manierea de a fi fericit comună tuturora. Când această manieră este afectată urmează criza.

„Dacă din fericirea indivizilor se scade tot ceea ce este datorat cauzelor individuale sau locale pentru a reţine produsul/rezultatul cauzelor generale şi comune, reziduul astfel obţinut constituie ceea ce numim fericirea medie. …. Aceasta are aceeaşi unitate şi aceeaşi realitate, ca tipul mediu al societăţii, omul mediu al lui Quételet, întrucat ea reprezintă fericirea de care este îndrituită a se bucura această fiinţă ideală.“ (p. 238).

„Un fel de a fi comun tuturora nu este, prin aceasta, o mediocritate,  ci un mod exemplar de a fi care are deci putere morală. Omul mediu al lui Qételet este DOAR MEDIOCRU, OMUL SOCIAL al lui Durkheim este moral. Aceste fel comun de a fi este și temelia fericirii sociale a cărei regresiune nutrește curba ascendentă a sinuciderii” (cf. I și C Bădescu, Sociologia și economia problemelor sociale, p 85).

„Ceea ce dovedeşte mareea ascendentă a morţilor voluntari, nu se leagă de faptul că există un număr mai mare de indivizi prea nefericiţi spre a suporta viaţa – ceea ce n-ar cântări nimic asupra celorlalţi care sunt totuşi majoritatea – ci de faptul că fericirea generală a societăţii scade …. Cu alţi termeni, deficitul crescător, revelat astfel, nu e compensat de nimic“ (Durkheim, op. cit. p. 229).

Ne întâlnim, iată, cu cel mai răspicat enunț al diseconomiei axiotropismelor, care ne avertizează că atunci când atractivitatea genurilor colective de viață scade sub un prag critic urmează un efect descrescător de scară, adică un deficit progresiv al fericirii sociale medii și deci o stare de criză endemică, de confuzie și agitație colectivă.  Clătinarea fundamentului axiologic al vieții scoate omenirea din echilibrul actului de prețuire a modurilor de viață „natural” definite, adică a felurilor de a fi, consacrate prin firea și natura lucrurilor și depozitate în tradiții, în credințe, în prototipare etc. Totul în epoca modernă și în postmodernitate pare să fi ieșit de sub legea definiției naturale sau firești. Dacă ar fi să ne referim la tulburările de azi ale Ukrainei ar trebui să urmăm tocmai ceea ce ni se descoperă prin legea axiotropismului și a definițiilor „naturale”. Totul în Ukraina ca și în restul lumii răsăritene a fost dislocat. Un duh apusean al schimbării Estului a lovit această parte a continentului ca un tsunami. Primul front de val al acestui nenorocit tsunami istoric s-a suprapus, în Răsărit, cu marea rostogolire de regimuri anarho-nihiliste de tip comunist. Pragul de sus al acestui front de val s-a fixat în ultimele decenii sub forma unei ideocrații fanatice, aceea a corectitudinii politice, promovată printr-o rețea mondială, în care putem identifica noduri pivot, precum sunt așa numitele fundații pentru o „societate deschisă”. Această rețea a procedat la o deconstrucție masivă, planetară, a definițiilor sociale firești, naturale, fixate în decurs de milenii sub forma manierelor colective de a fi fericiți, cum ne spune Durkheim, adică sub forma acelor feluri de a fi denumite genuri de viață. Genul de viață a fost mereu specificat după experiența și tradițiile popoarelor și a religiilor și astfel a devenit gen etnospiritual și etnoreligios de viață. El cuprinde ansamblul manierelor de a fi și a te comporta în familie, în alegerea maritală și deci în dinamica spirituală a căsătoriei, în cultura comunitară etc. Toate acestea au fost deconstruite, valorile familiei au fost tulburate cel mai profund, feminitatea a fost supusă unei conversiuni care atinge chiar nucleul vital al vocației feminine și anume vocația maternității, prin care se definește rostul divin al familiei etc. Aceste tulburări de conversie, cum le-a denumit Freud, au lovit genurile de viață de care depinde fericirea socială a popoarelor, a societăților în genere, cum ne învață fiul rabinului de la Epinal, Emil Durkheim.

„Se poate vorbi deci despre o fericire generală sau medie şi aceasta este un indicator al stării de normalitate socială”, adică al echilibrului socialităţii însăşi, care ține de fundamentul cultural sau spiritual al unei societăți. Tulburările din Ukraina de azi, ca și cele din Grecia de ieri, din Londra de alaltăieri, din Bucureștiul neofanariot de anul trecut, ne spun că mafiile pseudomesianice care s-au jucat cu focul au dat foc lumii, căci au incendiat maniera socială de a fi fericiți, au îndrumat masa urbană, prin televiziuni, internet etc., spre moduri eronate de viață, spre dis-prețuirea genului colectiv de viață, prin care este definită, în chip „natural”, maniera socială de a fi fericiți, afectând altfel spus pragul critic al fericirii sociale și dezlănțuind urgia. Fiindcă, precum ne spune Durkheim, „fericirea generală nu este decât o formă de exprimare a unui fenomen de adâncime, ascuns, nevizibil, care este tocmai acea stare de sociabilitate” întemeiată pe echilibrul sufletesc și pe buna funcționare a actului prețuitor. Când această stare scade (când se produc, deci, diminuări ale echilibrului sufletesc în manifestările membrilor unei societăţi), „acest fenomen se manifestă sub forma unui deficit de fericire medie şi se exteriorizează prin statistica sinuciderilor (scăderea preţuirii vieţii), prin deflagrații de anarhie, prin diminuarea puterii normelor, fenomen numit anomie, ori prin acea tristeţe ca cea a tânărului bogat de la Matei, care aşa va trece prin lume, cu nimbul de tristeţe care nu-i va mai lăsa niciodată seninătatea pe chip şi fericirea în sufletul prea umbrit” (I și C Bădescu, op.cit., p 85). Este tocmai ceea ce a adus duhul răscolitor al deconstructivismului exersat la vârf de cohortele create de  fundații precum cele amintite, duh care a aruncat lumea Răsăritului într-o deflagrație de anarhie, în care se amestecă ura (adeseori fără direcție), mânia, furia mulțimilor, care dislocă netezimea caldarâmurilor urbane pentru a face baricade și a institui enclave ale răsculaților de tipul Euromaidanului de la Kiev.

Vorbim, iată, în alt chip despre puterea prețului și deci despre teoria prețului. Legea puterii prețului (pricing power) este restabilită dacă redefinim noțiunea de preț pentru a imclude în sfera sa toate actele prețuitoare ale „bunurilor generatoare de viață” (cele spirituale) nu doar ale ”bunurile generatoare de plăceri, culminând cu plăcerea perversă a morții (a pierderii sufletului în forme de viață decăzute ca cea a bogatului cu jitnițele pline, ori a învățătorului de lege sau chiatr a tânărului bogat din cunoscutele texte evanghelice de la Luca și Matei).

Putem spune, iată, că ceea ce aduce criza ține de fundamentul cultural nu de cel pur economic, fiindcă diseconomia axiotropismului sau a densității spirituale ne spune că „regresul omului social sau moral din individ conduce la o creştere a „nefericirii“, la o scădere a „fericirii medii“ (Ibidem) și deci la o propensiune spre dis-prețuirea genului etnospiritual de viață.

O lume cu bogaţi nefericiţi se fondează totodată pe un tip de ordine cu o scăzută calitate morală, cu un deficit spiritual sau noologic, care atestă tocmai absenţa Duhului lui Dumnezeu din edificiul ei. Economic vorbind, această lume va edifica economii slab structurate, care cunosc acumulări şi declinuri bruşte, spectaculoase, încât nimic nu pare să ţină într-o atare lume. Economiile, în orice caz, au cea mai scăzută persistenţă, sunt atât de slab structurate, încat acumulări extraordinare pe durata unor zeci de ani se duc pe apa sâmbetei într-un timp record, de 10-15 ani, de parcă nici n-ar fi fost. Deficitul noologic al economiilor este partea ascunsă a tristeţii, nebuniei şi vicleniei bogaţilor. Altfel spus, într-o lume cu bogaţi vicleni, lacomi şi egoişti, împătimiţi de lume mai mult decât de cele ale lui Dumnezeu, va guverna legea prăbuşirilor bruşte, a ciclurilor capricioase, a crizelor endemice, a zguduirilor care aseamănă societăţile cu o barcă în furtună. Lumea aceasta se caracterizează prin bogăţii mari şi printr-o cumplită sărăcie morală. Sărăcia morală îi face pe bogaţi trişti, nebuni, vicleni, egoişti, nesimţitori faţă de cele ale lui Dumnezeu şi predispune clădirea morală a statului unor cutremure endemice, unor prăbuşiri în lanţ, preschimbând instituţiile în stabilimente concentraţionare, guvernate de frică, lipsă de iubire şi de încredere, de suspiciune, într-un cuvânt de nebunie socială. Totul pentru că lumea aceasta este marcată de un regres al fericirii medii sau generale, o prăbuşire a preţuirii felului comun de a fi, existenţei comune, fiinţei morale a societăţii în care vieţuim. Un atare regres conduce la nefericire şi la sinucidere. Aceasta înseamnă că s-a produs o desocializare (deficit de socialitate) fie în sensul comprimării conştiinţei colective, fie în sensul blocării efectelor morale (de solidaritate) ale diviziunii muncii sociale. E de reţinut că sursa nefericirii şi a suferinţei nu este diminuarea plăcerii ci diminuarea omului social sau moral din individ” (Ilie și Ciprian Bădescu, în op.cit).

„Cauzele de care /morţile voluntare/ depind nu epuizează decât o parte a energiei [respectivei nefericiri] sub formă de sinucideri …. Acolo unde ele nu-l determină pe om să se omoare suprimând total fericirea, reduc, în proporţii variabile, excedentul normal al plăcerilor asupra durerilor. E posibilă o sporire a fericirii prin combinarea unor circumstanţe particulare, dar aceste variaţii accidentale nu au nici un efect asupra fericirii sociale“ (Durkheim, p. 229-230).

„Vedem, aşadar, care este sursa iluziei hedoniste, a acestei doctrine care dirijează neconștient conduita bogaţilor fără de milostenie şi de Dumnezeu. Cel ce crede că acumulând bunuri şi bani va avea mai multă fericire se înşeală. Această acumulare hedonistă (şi de obiecte ale plăcerii) nu poate anula diminuarea omului (Tocqueville). Sursa nefericirii este diminuarea sau regresul omului social sau moral din individ (adică prăbuşirea conştiinţei comune şi/sau a vocaţiei şi moralei profesionale). Fericirea grupului, deci, nu este fericirea socială şi n-o influenţează” (I și C Bădescu, p 86). Acesta este tabloul etiologic al maladiilor urbane ale Răsăritului care ating vârful la Kiev în zilele acestea. Fenomenul răsculării Ucrainei ne ajută să înțelegem mai din adânc și criza care zguduie lumea sistemului mondial modern devoalând totodată amara neputință a elitelor mondialiste în fața valului de răscoale urbane care vor mătura fața planetei mereu și mereu de aici încolo. Liderii lumii au lăsat corporațiile pseudomesianice să incendieze mintea omenească și astfel acestea au sfârșit prin a incendia lumea însăși. Răscoalele urbane ale acestui început de mileniu au legătură cu aceste incendii și cu incendiatorii mondiali. Singura putere de a stinge acest foc este numai restaurarea omului cu credință în Dumnezeul adevărat și deci eliberarea lui de toate idolatriile „Postmoderniei”, adică a unei lumi gândită după normativele totalitare ale corectitudinii politice.

O maximă sociologică la finele acestei reflexii asupra Ucrainei răsculate:

“Munca este încă concepută ca o sursă de servitute şi durere, omul caută încă atracţia vremurilor primitive. Metamorfozele muncii costă mai mult decât aduc, iar generaţiile care le inaugurează nu culeg roadele. În consecinţă, ceea ce-i întreţine pe oameni într-o atare întreprindere nu este aşteptarea unei fericiri mai mari. Sporeşte, oare, fericirea individului pe măsură ce omul progresează? Nimic nu este mai îndoielnic. Există, desigur, plăceri care nu erau accesibile naturilor mai simple. Dar, în schimb, noi suntem expuşi unor suferinţe care pe aceia îi ocoleau şi deci nu e sigur că balanţa e în profitul nostru.” (E Durkheim, p 221).

Ilie Badescu

Universitea Emaus

Foto: Sergei Chuzavkov/AP/ Washington Post

Pentru o documentare video asupra aspectelor evidentiate in materialul nostru va invitam sa vizionati aceste doua reportaje, unul realizat de Journeyman Pictures (cu aproape 1.500.000 de vizionari) si altul de Russia Today (televiziunea de tip CNN a Rusiei)

One Response to "Lumea văzută de la București: A gândi global despre Ucraina răsculată"

  1. Pingback: Profesorul Ilie Badescu despre criza din Ucraina: “Liderii lumii au lăsat corporațiile pseudomesianice să incendieze mintea omenească și astfel acestea au sfârșit prin a incendia lumea însăși” | Ziaristi Online

Leave a Reply

Your email address will not be published.