Home » Cursuri si conferinte » Sociologia creștină a familiei. Prelegerea 1

Sociologia creștină a familiei. Prelegerea 1

Sociologia creștină a familiei. Prelegerea 1

Tarani romani

 

Prelegerea 1. Despre genealogie în sens creștin. 

Naşterea duhovnicească. Quanta genealogică. Protodinamismele noopsihice. Inconștientul individual (Freud), genealogic (Szondi), de specie (Jung), noologic sau teandric. „Calea fecioriei, a curăţiei”, a neprihănirii, a iubirii mistice (Pr Arsenie Boca). Apartenență versus descendență. Apartenența la genealogia cerească. Calitățile paradisiace ale omului: fecioria, înțelepciunea, curăția, lumina neînserată etc.

Dintru începuturi, omul a fost feciorelnic, înţelept, curat şi pe deplin luminos, având, altfel spus, transparenţă dumnezeiască. Aceste calităţi supralumeşti nu i-au fost retrase omului de Dumnezeu la cădere, ci numai s-au virtualizat, au căpătat caracter latent. Adică au devenit „locuri categoriale” ale unui altfel de inconștient, diferit de inconștientul individual freudian, de cel genealogic imanentist szondian, de cel „universal” (de specie) jung-ian și anume inconștientul teandric în care sunt depozitate și „categoriile genealogiei noastre cerești”, activate de experiențe întru duhul apartenenței la familia din cer, precum este, de pildă, botezul, adică experierea nașterii duhovnicești, nunta cerească,  legătura întru Hristos (preînchipuite de prototiparele „mirelui” și al „sfântului”, prin care sunt sublimate iubirea mistică și taina cununiei cerești), sau experierea neprihănirii (preînchipuită de arhetipul „fecioarei”) etc. Calitățile paradisiace ale omului, fecioria, înțelepciunea, curăția, lumina neînserată etc., pot fi recuperate de om cu condiţia ca acesta să se reaşeze în cadre de viaţă curată, purificatoare. Aceste cadre sunt una cu arhetipurile inconștientului teandric, pe care, în altă parte, le-am denumit cadre noologice. Unul dintre acestea încadrează simbolic taina cununiei, trăirea familiei la pragul ei de taină, al feririi celor ce-au devenit soţ şi soţie, una în trup şi în suflet, de primejdia alunecării în fiziologia singurătăţii, a însingurării păcatului. Căci păcatul aduce izolare, însingurare, cădere în fiziologie, o fiziologie pe care o marchează decisiv singuratatea, neputinţa împlinirii în şi prin celălalt. Omul, prin dimensiunea sa spirituală, este menit comuniunii, ființării-împreună. Fiziologic el este singur. Inconștientul teandric, așadar, este o arhitectură de latențe sufletești, canalul nostru de legătură cu ordinea cerească, cu paradisul pierdut. Păcatul obturează acest canal și astfel dinamismele noopsihice ale inconștientului teandric sunt blocate ceea ce conduce la criza spirituală a familiei și a funcțiilor sale. Toate confuziile identității de gen, criza prototiparelor familiale, de soț, soție, fiu, fiică etc. care devastează astăzi mentalul european sunt expresii ale unor asemenea blocaje ale inconștientului nostru teandric, maladii sufletești pe care numai o terapie teandrică le poate vindeca. Între procedeele terapiilor teandrice, cel dintâi este Acela al terapiei liturgice dimpreună cu celelalte șase procedee care compun terapeutica tainelor.

Taina unităţii oamenilor, sub forma căsătoriei, a familiei, a neamurilor, a Bisericii, mai presus de toate, transfigurează fiziologic omul, care scapă astfel din închisoarea singurătăţii fiziologice proprie animalului.

Animalul însuşi are darul cuplării, dar acesta este trecător şi imediat după aceea recade în sigurătatea fiziologică. E drept că Dumnezeu i-a redat animalului și şansa domesticirii ca socializare supremă. Într-un atare cadru, animalul descoperă experienţial prietenia omului.

Căderea în păcat semnifică, aşadar, şi căderea din curăţia originară sau, în termenii noştri, separarea cadrului celest de cel pământesc,  a Raiului de Pământ, a „cetăţii lui Dumnezeu” de „cetatea terenă”, cum a spus Sf. Augustin, a familiei din cer (al cărei prototip este „Sagrada Familia„) de familia pământească. Orice lucru, persoană sau colectivitate sunt, întâi de toate şi deci înainte şi independent de orice manifestare concretă, ansamblul virtual de protofuncţii sau, cu un termen foarte abstract, dinamisme noopsihice. Omul are, de pildă, funcţia vederii înaintea actului vederii, cum aşa de frumos și tulburător ne spune medicul creştin Paulescu etc. Aşa se înţelege gândul psalmistului că Dumnezeu ne cunoaşte în toată alcătuirea noastră dinainte chiar de a fi în pântecele matern, tocmai fiindcă hotarele fiinţei noastre sunt „date” ca proto-funcţii în și prin ceea ce este unitatea protopersoanei. Dinamismul pur al  protopersoanei este memorat în inconștientul nostru teandric, adică noi venim pe lume deja „memorați de Dumnezeu”, cu această amintire de Dumnezeu făcătorul nostru, Cel ce tocmai ne-a zidit pe fiecare dintre noi. Încât putem spune că înainte a de a fi pe pământ am locuit în cer, adică înlăuntrul „gândirii” plăsmuitoare a lui Dumnezeu. Cum trecerea aceasta– numită naștere – de pe tărâmul luminii neînserate pe tărâmul vremelniciei se petrece în tinda neamului nostru pământesc, ca descendență, este foarte probabilă postîntipărirea efectelor induse de păcatele predecesorilor noştri asupra făpturii noastre cea de o vârstă cu miracolul protoclipei dăruită nouă anume. Așa se face că odată cu lumina cerească preluăm în făptura protoclipei și întunecimea  cea din tină a  păcatelor strămoșești. Adică venim cu lumina asupra întunericului și deci cu promisiunea biruinței pe care o adeverește botezul. Prin urmare, în descendența noastră pământească (din moșii și strămoșii nosștri) se preîntipărește și apartenența noastră cerească, astfel că dinamismele creșterii și ale maturizării noastre preiau în nucleul lor această quantă, acest dualism și deci binom alcătuit din apartenență cerească și descendență pământească. Acesta este motivul pentru care sugerăm regândirea tărâmului inconștient prin depășirea teoriei incontșientului genealogic imanentist, așa cum l-a gândit psihanalistul maghiar, L Szondi, regândind totul într-o teorie a inconștientului teandric, adică o teorie a modului teandric, divino-uman, de existență, propriu omului.

Teoria „inconştientului genealogic” regândit, deopotrivă al genealogiei noastre cerești și pământești, teoria inconştientului colectiv jung-ian (orizontul arhetipurilor), teoria protofuncţiilor, sunt ferestre deschise spre cunoaşterea unor asemenea protodinamisme ataşate apartenenţei noastre la genul uman. Prin urmare, apartenența noastră la genul uman nu este pur și simplu imanență, ci și fenomen transcendent, teandric, prin care este adeverită genealogia noastră cerească, faptul de a fi deopotrivă fii ai Tatălui ceresc.

În viziunea binecunoscutului fondator al „ştiinţei imanentiste a destinului”, L. Szondi, orice nou născut preia în subconştientul său şi un ansamblu de pre-limitaţii proprii unui inconștient genealogic, pe care Szondi le numeşte „pulsiuni infrapsihice” sau „genotipice”. Dependenţa evoluţiilor viitoare ale unui individ de câmpul acestor pulsiuni infrapsihice, care compun „inconştientul genealogic”, a fost numită de Szondi „genotropism”. Genotropismul ne arată că în virtualităţile noului născut pretrăiesc un fel de „printuri” „strămoșești”, care provin de la un fel de predecesori generici adăugându-se acelor prototipare generice numite, în psihologia jung-iană, arhetipuri, adică protomodele datorate apartenenţei la genul uman, ca umanitate generică, nu pur şi simplu ca linie genealogică, ca descendență genealogică, prin care umanitatea este adeverită ca neam omenesc, un fel de umanitate genealogică, nu pur și simplu ca specie. Altminteri spus, apartenența se tâlcuiește ca descendență, este descendență pe care o purtăm ca pe o povară, ca pe un fatum din care ne zbatem să scăpăm. În viziunea lui Szondi, în adâncurile noastre de ființă nu există nimic dincolo de aceste protoprinturi originare, de esență genealogic-imanentistă, pe care psihanalistul maghiar le numește radicali infrapsihici. Aceștia alcătuiesc inconștientul genealogic în accepția lui. În lumina “Noologiei”, o direcție de cercetare slujită şi de străduinţele mele, oamenii actualizează în manifestările lor, daruri divine, prefixate în chip de latențe sufletești, un fel de „curății originare”, de virtualități foarte puternice, însă, odată cu actualizarea acelor “curăţii originare” numite latenţe sufleteşti sau “energii necreate”, cu termenul palamit, omul actualizează şi aceste „printuri”, prin care răzbat în fiinţa noastră păcatele originare, de care ne spală botezul, readucerea noastră la curăţia dintâi, prin aceea că, odată cu botezul, noi ne „naştem spiritual, duhovniceşte” ca apartenență la „generaţia spirituală a lui Iisus”, la „neamul său duhovnicesc”. Acest neam nu se naşte „după legile animale [ca] neam ispitit permanent de pofte inferioare”[1], ci se naşte spiritual sau duhovniceşte în şi prin revenirea la „curăţia originară”, deci la „neamul sau poporul ceresc”, la neamul din ceruri. Să reţinem la pragul acesta că în adâncurile noastre insondabile regăsim acest binom, această dublă pulsaţie, această tensiune între apartenenţa noastră la neamul duhovnicesc, la neamul din ceruri şi deci la curăţia originară şi totodată la neamul pământesc, descris de către Szondi, prin cele 17 printuri originare în care sunt fixați 12 radicali impuri, 12 “păcate” strămoşeşti. Când acestea triumfă asupra omului lăuntric, când altfel spus, genealogia pământească s-a rupt de cea cerească, atunci când bifurcaţia lăuntrică a quantei genealogice este ruptă, neamul pământesc moare. Este exact ceea ce se întâmplă cu genealogiile europene în cursul modernităţii. Să reţinem, deci, că omul este şi “realitate naturală” şi „realitate spirituală” şi, suprem, duhovnicească, este şi fiinţă celestă, nu doar animalia, fiinţă terenă. („Realităţile spirituale numai trăirea le fixează în temeliile omului”, subliniază Pr. Arsenie Boca[2]).

Înomenirea lui Iisus, adică venirea lui Dumnezeu-Fiul în firea omenească, a însemnat recuperarea unităţii pierdute a « curăţiilor originare » (latenţele sufleteşti şi cadrele noologice originare), cu toate cadrele concrete ale existenţei (vieţii), a curăţiilor originare cu trupul omenesc degradat, copleşit de putregaiul păcatelor, decăzut în stare letală, adică în sub-animalitate.

(„Dar odată cu venirea lui Iisus în firea omenească s-a coborât iarăşi Fecioara – veşnica înţelepciune – redându-i-se noul chip de viaţă în neamul duhovnicesc al lui Iisus, neamul cel creştinesc”[3]).

Putem vorbi, iată, despre dubla genealogie a fiinţei umane, o genealogie pământească în raport cu „neamul de consângenie” şi genealogia celestă, adică apartenenţa noastră potenţială (ca orice apartenenţă) la „neamul duhovnicesc” al lui Hristos. Dacă nu trăim după acest „nou stil de viaţă” (după Hristos), atunci accesul la „curăţiile originare” eşuează, „iar neamul omenesc se scufundă într-o nouă catastrofă” (ibidem). Această catastrofă se manifestă, mai întâi, ca o catastrofă genealogică, ca moarte genealogică a popoarelor căzute din Hristos, din curăţia originară recâştigată prin jertfa pe cruce a lui Hrsistos. Unirea concretă a cerului cu pământul, a „curăţiilor originare” cu trupul omenesc, este întruchipată de Fecioara Maria şi naşterea Mântuitorului din Fecioară este expresia reunificării prototimpului cu timpul istoric sau circumstanţial, a veşniciei cu vremelnicia noastră. „Cultul Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului”, este expresia acelui câmp de curăţii originare ivit ca soarele în negura istoricităţii decăzute în bezna păcatelor neamului omenesc, ridicat astfel într-un câmp de trăiri curate, prin care se realizează „unificarea”  „învăţăturilor revelate” cu modurile de viaţă concretă, ceea ce este esenţa căii, adică „imitatio Christi”. Genealogia duhovnicească a omului creştin îl plasează pe acesta în câmpul unui inconştient teandric (inconștientul genealogiei cerești, al memoriei tărâmului ceresc) care „depozitează” şi deci înmănunchează în câmpurile sale încă alte  „figuri” decât cele opt decriptate de Szondi, ce conţin în ele, în lumina studiilor psihanalistului maghiar, pulsiuni compulsive şi preînchid în câmpul lor un destin negativ, ca un fel de blestem. Aceste alte figuri pe care ni le-a descoperit genealogia duhovnicească în profunzimile inconştientului nostru teandric, al genealogiei noastre cereşti,  sunt:  „fecioara”, „calea”, „poarta”, „crucea”, „mirele”,„sfântul”, „fratele” şi  „biserica”, adică Împărăţia cerească (a lui Dumnezeu) pe pământ. Acestea toate,  întrunite în inconştientul nostru teandric, ca ansamblu de dinamisme sufleteşti şi deci de prototrăiri (prototipare), compun un câmp de actualizări ale unităţii în Hristos a persoanei umane, adică ale unităţii genealogice creştine a fiinţei umane întru neamul duhovnicesc al lui Iisus Hristos. Prin aceste protodinamisme christice, realităţile spirituale sau duhovniceşti sunt fixate în temeliile omului (adică Iisus Hristos este însăşi temelia noastră, piatra din vârful unghiului, calea şi poarta).

Prin Iisus Hristos a fost restabilită „calea fecioriei, a curăţiei”, a neprihănirii, calea iubirii mistice.

Toate acestea au fost fixate sub formă de cadre noologice definitorii pentru modul creştin de viaţă şi sub formă de învăţături şi prototendinţe. „Cultul Înţelepciunii a devenit unul şi acelaşi cu însuşi Cultul Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului”. „În ea natura feminină devine fără prihană şi naşte prin Duh. Astfel se naşte noua generaţie omenească, generaţia lui Iisus Hristos, nemuritoare, biruitoare asupra neajunsului nesfârşit al naşterilor şi morţilor. Calea care duce la restabilirea chipului integral al omului se deschide prin Fecioara Maria şi prin zămislirea sa a Fiului lui Dumnezeu. Aceasta este calea fecioriei, a curăţiei, a neprihănirii, calea iubirii mistice”[4].

Adevărurile aceste primesc lămuriri noi graţie teoriei cadrelor noologice, fiindcă prin aceasta înţelegem mai temeinic şi mai cuprinzător posibilitatea „spiritualizării vieţii generaţiilor decăzute”[5] şi dobândim o nouă viziune „asupra transfigurării vieţii, asupra venirii unui nou gen” (Pr Arsenie Boca).

Teoria cadrelor noologice, una dintre pietrele de temelie ale sistemului de noologie, ne previne asupra distanţei, spre prăpastie uneori, dintre un cadru ca acela al iubirii senzuale dintre bărbat şi femeie şi cadrul spiritualizat al iubirii mistice şi al cununiei tainice (al tainei cununiei) a celor doi. Orice creştin are de rezolvat această „tensiune” ce îmbracă pentru unii caracter de „antinomie a conştiinţei creştine”[6]. În realitate ea rămâne antinomie numai acolo unde nu s-a găsit o punte între donum şi superaditum, adică acces la misterul conjuncţiei trupului cu sufletul. Problema a făcut epocă prin polemica între Varlaam şi Sf. Grigorie Palama, iar soluţia găsită de Sf. Grigorie Palama a şi inaugurat un curent de gândire – palamit – şi o nouă metodă (drum, cale) către iubirea mistică: isihia şi deci curentul isihast.

Rămâne totuşi o problemă asupra căreia se exprimă prevenitor un duhovnic atât de inspirat precum Pr. Arsenie Boca. Fiindcă, Biserica aduce o lămurire asupra chestiunii prin teologia tainei transformării  „genului decăzut şi împărţit” (fragmentat) în „feciorie şi maternitate iluminată, primind într-însa Logosul lumii Care se naşte de la Duhul” (ibidem), transformare care se petrece prin Fecioara Maria. „Dar se pare că nici o deducţie n-a fost făcută în ceea ce priveşte căile pozitive de iluminare şi transfigurare a vechiului element de rasă al genurilor. Sensul religios şi pozitiv al iubirii ca legătură care [ataşează un atare sens] însăşi ideii de om, ca fiinţă integrală, nu e revelat clar. Aceasta rezultă din dezvoltarea nedeplină în creştinism a concepţiei antropologice”[7]. În orice om se regăseşte, iată, pe de o parte, „genul decăzut şi fragmentat”, iar pe de altă parte întregul, unitatea de dinaintea fragmentării şi a declinului, dată în şi sub forma unui copleşitor suspin după raiul pierdut, dar şi sub forma unei teribile puteri pozitive, resădite în om prin Iisus Hristos, de a te bucura cu bucuria întregului originar, bucurie devenită posibilă prin recuperarea iubirii dintâi, nefragmentată în iubire de frate şi ură faţă de duşman, putere sufletească miraculoasă, care te face capabil, altminteri spus, să-ţi iubeşti nu doar fratele ci şi duşmanul, ca parte el însuşi a întregului dinlăuntrul tău, ca singură cale spre bucuria deplină, spre actualizarea sufletească a binelui din adâncurile fiinţei, spre restaurarea speranţei şi spre redobândirea certitudinii mântuirii. Omul acesta întreg şi nefragmentat este rodul iubirii şi al amintirii paradisului, deci om al nostalgiei și fiu iubit de Dumnezeu Tatăl atotiubitor. Numai această dublă calitate, de om al iubirii şi om al nostalgiei paradisului pierdut, face din fiecare ins un om deplin. Altminteri, umanitatea noastră rămâne o simplă virtualitate amânată uneori indefinit. Numai iubirea şi amintirea paradisului pierdut pot înnoi însuşi trupul nostru, redându-ne unitatea sufletului cu trupul, a intelectului cu inima, a vieţii de pe pământ cu veşnicia de dincolo de mormânt, a bărbatului cu femeia lui dobândită ca dar al cununiei, ca rod al tainei cununiei, cea mai teribilă dintre tainele cuplului. Vom înainta în prelegerile acestea cu evocarea teoriei lui Szondi a inconștientului genealogic pentru a ne face din aceasta o treaptă spre ipoteza inconștientului teandric. Vom enunța încă de aici că, în lumina acestei ipoteze, sursa tuturor maladiilor sufletești este ruptura dintre omul pământesc și omul ceresc, care, în familie, se manifestă printr-un pachet de sciziparități, între care una este foarte gravă, aceea dintre femee și mamă, dintre sexualitate și eros, dintre iubire sufletească și senzualitate trupească, dintre placere și iubire.

Ilie Badescu

Universitatea Emaus



[1] Arsenie Boca, op.cit, p.24

[2] În op.cit., p.24

[3] Ibidem

[4] Ibidem, p.25

[5] I Timotei 2,15

[6] Pr. Arsenie Boca, p.26

[7] Ibidem

One Response to "Sociologia creștină a familiei. Prelegerea 1"

  1. Ana Virlan  June 24, 2014 at 09:20

    Familia care apare in fotografia de mai sus era din satul Brusturi, comuna Brusturi, judetul Neamt. Barbatul mai tanar din fotografie (st.) s-a numit Manole Hutanu si s-a nascut pe 15 august 1915, ca fiu al lui Constantin si al Marioarei Hutanu. El a fost mezinul, al doisprezecelea copil la parinti, mai exact. A mai avut un frate si 10 surori.
    Manole Hutanu s-a casatorit la 17 ani cu Elena Maftei (19) si au avut 3 copii (baieti) morti inainte de razboi. Dupa razboi (timp in care M.H. a fost concentrat) au mai avut 4 fete, care traiesc si au propriile lor familii. Penultima, Veronica, ne-a pus la dispozitie detaliile acestea (cat si mai multe fotografii – printre care si cea de mai sus)acum cativa ani, cand eu insami eram redactor la revista ”Traditia Ortodoxa”. Desi Manole Hutanu a fost sef de plasa pe zona Boroaia-Falticeni, a fost inlaturat din functie dupa venirea comunistilor la putere, si a facut puscarie politica intre 1961-1964 (tatal lui insusi fusese inchis si supus la numeroase torturi, din cauza neacceptarii schimbarii calendarului bisericesc iulian cu cel greogrian, in 1924).
    Elena, sotia sa (probabil cea care are copilul in brate, sau… mai sigur, cea care tine mana pe umarul lui Manole Hutanu)) s-a stins in 1968 iar Manole Hutanu in anul 1995, in prima saptamana din Postul Mare (martie).
    Dupa moartea sotiei, Manole Hutanu s-a retras in sine, a vorbit foarte putin, nu a mai ras niciodata si a scris, timp de mai bine de doua decenii, sute de pagini (mai multe caiete studentesti intregi) cu mii de poezii si cugetari despre lume si viata, dar mai ales despre relatia omului cu Dumnezeu si despre pastrarea nealterata a adevaratei ortodoxii, cea rasariteana (veche). Cateva dintre versurile sale au fost publicate in revista Traditia Ortodoxa, in anul 2007.

    * Fotografia la care se face referire (prezenta pe aceasta pagina web, mai sus) si care introduce articolul dumneavoastra ”Sociologia crestina a familiei” este probabil din anii ’40 ai secolului trecut.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published.