Home » Cursuri si conferinte » Aristocrația țărănească. Boicotul țărănesc al istoriei

Aristocrația țărănească. Boicotul țărănesc al istoriei

Aristocrația țărănească. Boicotul țărănesc al istoriei

Romanul-Arhiva-Basarabia-Bucovina.InfoPrelegerea a 2-a

Aristocraţia ţărănească

Clasa ţărănească este singura aristocraţie de tipar universal din istoria omenirii. Toate aristocraţiile îşi extrag legitimitatea din ideea investirii divine. Clasa ţărănească nu pretinde nimic pentru legitimitatea sa, ea este mărturisită ca atare de către Însuşi Dumnezeu în Sfânta Carte, în Biblie. Se află spus, la Cartea Facerii, că Dumnezeu a dăruit lumea, la creaţie, oamenilor pământului, adică ţăranilor. Ei sunt aceia care au primit lumea ca s-o folosească şi s-o stăpânească, sub tripla ei folosinţă: folosinţa pământului, a plantelor şi a animalelor. „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi”. Apoi a zis Dumnezeu: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră. Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viaţă, le dau toată iarba verde spre hrană. Şi a fost aşa” (Fa 1, 26-30). Dumnezeu i-a dăruit lumea creată ţăranului, care tocmai prin această calitate a lui, de om al pământului al vegetaţiei şi al apelor, nu de om al mediilor artificiale de viaţă pe care le numim civilizaţii şi oraşe, are un atestat divin.

Omul pământului, al vegetaţiei şi al apelor are investitură divină, încât putem vorbi despre această clasă a oamenilor pământului ca despre singura care a primit investitură de clasă stăpânitoare de la Dumnezeu, ceea ce este trăsătura arhetipală a aristocraţiei prototipice. Felul ţărănesc de a fi întruneşte toate cele cinci trăsături ale unei aristocraţii prototipice. Mai întâi conservatorismul. Ţărănimea este clasa conservatoare prin excelenţă. Nici una dintre aristocraţiile istorice n-au cunoscut atât de complet ştiinţa conservării învăţăturilor primordiale din care se compune memoria de substrat a omenirii precum clasa ţărănească. Strâns legat de atitudinea conservatoare este impulsul de a transforma lumea prin perfecţionare, nu prin revoluţii. Ţăranul este reacţionar, nu revoluţionar. El a îmbunătăţit starea lumii prin perfecţionări repetate, mereu şi mereu reluate, ca în ştiinţa şi tenacitatea şlefuirii, nu prin inovaţii incontinente. Constantin Brâncuşi, mărturiseşte Petre Pandrea, a primit într-o zi vizita lui Erik Satie, care venise să-i împărtăşească bucuria încredinţării unei comenzi din partea Operei Mari din Paris, ceea ce era semnul suprem al faimei. Brâncuşi l-a întâmpinat îngândurat şi atât de concentrat că părea cu totul extras din lume, încât prietenul său l-a întrebat pe marele sculptor asupra motivului acelei stări. La aşteptarea încordată a lui Satie, în cele din urmă, Brâncuşi i-a făcut această confesiune cu privire la motivul concentrării sale: „De câteva zile mă străduiesc să scot o umbră de pe Măiastra (e vorba de celebra sculptură brâncuşiană, Pasărea Măiastră, n.n., I.B) şi nu reuşesc”. La nedumerirea lui Satie, Brâncuşi a adăugat: „Printr-un punct trec un miliard de linii. Eu trebuie să scot una anume…”. După momentul acela, Erik Satie a renunţat la comanda primită, care i-ar fi adus gloria zilei, devenind în schimb marele compozitor cunoscut. Înţelesese că marea performanţă este rodul tenacităţii marilor şlefuitori, atestată din neolitic şi până la genialul sculptor. Această artă a şlefuirii caută în miliardul de linii exact pe aceea care poate să scoată o umbră. Operaţiunea aceasta poate să treacă de la o generaţie la alta, şi continuitatea ei atinge uneori durata seculară a marelui ciclu istoric. Cunoaştem cu toţii exemplul uneia dintre aristocraţiile istorice ale Europei occidentale care a susţinut un proiect de 400 de ani, interval echivalent marelui ciclu columbian, fără de care Europa modernă ar fi incomprehensibilă, căci, dacă generaţia aceasta columbiană, de patru ori seculară, n-ar fi sporit de 30 de ori raza de cuprindere a Europei, cu spaţiul maritim cucerit pe urmele marilor explorări geografice, Europa Nova n-ar fi prins niciodată contur. Însă lucrarea aceasta, comparabilă în privinţa tenacităţii şi a reluării aceleiaşi operaţiuni cu opera marilor şlefuitori din toate timpurile, a fost rodul unei aristocraţii istorice. Acesta este înţelesul atitudinii conservatoare şi deopotrivă şlefuitoare, şi nici o altă clasă aristocratică din istorie n-a ridicat o atare atitudine la pragul arhetipalităţii, precum a făcut-o clasa ţărănească. În al doilea rând, ţăranul arată un cult nestrămutat în tot şi în toate şi, prin aceasta, el devine cel mai adânc păstrător de cultură. Cultul, în toată policromia lui, este rădăcina culturii. Nu există cultură în afara cultului şi nu există formă a cultului care să-i fie străină ţăranului. Clasa ţărănească a participat, aşadar, la actul creator şi păstrător al culturii universale a umanităţii, pe care se fondează toate civilizaţiile istorice. Vorbim de cultură acolo unde putem proba prezenţa cultului. Cultura vieţii se întemeiază pe cultul vieţii, la fel cultura în faţa morţii are ca rădăcină cultul marii treceri, tot astfel arta vorbirii are ca rădăcină cultul cuvântului, cultura familiei este de neconceput în afara cultului familiei etc. În toate formele cultului, clasa ţărănească excelează prin elementaritate, simplitate, universalitate. Ea a conservat cultura, căci a conservat rădăcinile ei, adică toate modalităţile de manifestare ale cultului. Nu există un alt „loc spiritual” în care să regăsim o aşa de completă depozitare a cultului şi deci a culturii ca lumea ţărănească. Există o teză de doctorat susţinută la Paris în domeniul antropologiei cu titlul acesta: Mourir a l’ombre du Carpates, în care este analizat, în fastuoasa şi tragica lui strălucire, cultul morţii în lumea de vârstă multimilenară a ţăranilor din jurul Carpaţilor, atestându-se nu doar autohtonia acestui neam ţărănesc din Carpaţi, dar şi legătura sa cu timpul primordial, cu acel illud tempus atestat de scenariul divin al vieţii, aşa cum este el depozitat în practicile arhaice ale acestei lumi străvechi. Cultul şi cuprinderea universalului (universalismul cultural ţărănesc) sunt, iată, alte două trăsături ale aristocratismului ţărănesc. Această caracteristică de clasă depozitară a substratului culturii universale a omenirii pe care o putem proba pentru toate ţărăniile planetei este strâns corelată cu cealaltă trăsătură a unei aristocraţii: investitura divină.

. Omul ţărănesc este aristocratul divin, adică aristocrat în chipul voit de Dumnezeu. Pe toate celelalte forme de stăpânire ivite în istorie Dumnezeu le-a îngăduit, nu le-a investit, cum şi aflăm din Cartea Regilor. Dumnezeu a îngăduit poporului să-şi aleagă rege, după ce i-a arătat că acela devine stăpân prin voia poporului şi cu toate urmările bune şi rele ale unui atare legământ, nu de la Dumnezeu. Iată ce ne spune scrierea sfântă la I Regi, 8: 7, 10, 19, 21: «Şi a zis Domnul către Samuel: „Ascultă glasul poporului în toate câte îţi grăieşte; căci nu pe tine te-au lepădat, ci M-au lepădat pe Mine, ca să nu mai domnesc Eu peste ei… Şi a spus Samuel toate cuvintele Domnului poporului care îi cerea rege… Poporul însă nu s-a învoit să asculte pe Samuel, ci a zis: „Nu, lasă să fie rege peste noi. … Iar Domnul a zis către Samuel: „Ascultă glasul lor şi pune-le rege!”» Vedem, iată, că regalitatea este rodul în-voirii lui Dumnezeu nu al iniţiativei divine. Poporul este cel ce voieşte rege, Dumnezeu doar se în-voieşte. Numai ţăranul este stăpân prin iniţiativă divină, adică este aristocrat la modul absolut, aristocrat divin. Aristocraţia ţărănească este atestată şi de capacitatea unică pe care numai ţăranul o are, aceea de a comunica prin tăcere, aidoma marilor iniţiaţi. Arta tăcerii şi a comunicării prin dramaturgia tăcerii sunt unice, fără de egal, semn al excepţionalismului şi al singularităţii insului aristocratic. Aristocratismul lumii ţărăneşti este atestat şi prin calitatea ei de creatoare şi păstrătoare a substratului de spiritualitate universală conservată în forme orale, în frunte cu învăţăturile sapienţiale ale proverbelor, cu marea creaţie folclorică, cu extraordinara „bibliotecă a oralităţii condensate” (simboluri şi mituri), cu paremiile, cu farmacopeea populară, redescoperită astăzi cu uimire, cu arta culinară fără de egal, în ciuda luxurianţei de rafinamente ale bucătăriei urbane, pe cât de sofisticată, pe atât de nesănătoasă (cu periculoasele E-uri încorporate, spre a procura, într-un chip aşa de artificial şi cu totul dăunător, nuanţarea gustului) etc. etc. Lumea ţărănească ni se vădeşte astăzi, la ceasul dispariţiei sale forţate, a fi aristocraţia universală a planetei pe care au încercat zadarnic s-o concureze aristocraţiile istorice. Faptul dispariţiei aristocraţiei ţărăneşti este cea mai mare ameninţare sufletească pentru specia umană. Când în lume nu vor mai fi ţărani, omenirea va candida la înfrângeri definitive, spune un scriitor. Vai de statele care au consimţit în chip sinucigaş la ideologia războiului contra lumii şi a universurilor ţărăneşti. Statul român de astăzi se încadrează, din păcate, în clasa statelor antiţărăneşti. Întregul său aparat instituţional, ideologiile revoluţiilor incontinente, etosul din care se nutresc impulsurile „strategice” ale clasei oamenilor birourilor, ale intelighenţiei şi ale elitelor politice, care-şi fac veacul superfetând ca grăsimile peste popoarele până ieri ţărăneşti, toate se adaugă la marea secetă a pustiirii ogorului şi deopotrivă a sufletului. Omenirea parcurge, se pare, ultima fază din lungul război de 500 de ani, declanşat în zorii modernităţii împotriva aristocraţiei ţărăneşti, cu efecte devastatoare asupra zestrei antropologice a omenirii în întregul ei. Civilizaţiile şi imperiile care au dus acest război până la capăt au fost, în cele din urmă, înfrânte prin aberaţia unui asemenea imbold. Primii războinici împotriva oamenilor pământului au fost cei ce-au crezut că vor izbândi să ridice un turn până la cer, nu sub cer, ci până la cer. Turnul trufiei este opera omului urban, cum vedem, nu a omului ţărănesc, şi tocmai aceasta a şi adus cea dintâi surpare a pământenilor (după ce decăzuseră din imperiul ceresc prin trufia neascultării, însă aceea a fost căderea lor ca oameni ai Raiului, adică ai unui tărâm care încă nu suferise efectele despărţirii cerului de pământ). Aceea a fost şi cea dintâi diviziune a omenirii în cele două mari clase: a) oamenii pământului, cuminţi şi aşezaţi, conservatori şi deci păstrători, ferindu-se de năluciri şi de orgolii care usucă sufletul cu dogoarea lor şi b) oamenii turnurilor trufiei, care au voit să se înstăpânească ei asupra cerului şi a pământului, dincolo de voia lui Dumnezeu, deopotrivă peste cele cereşti şi peste cele pământeşti, năzărindu-şi că ar fi cu putinţă să devină stăpâni de suflete, adică de ceea ce nu este de la ei, căci este de la Dumnezeu direct. Stăpânitorii de suflete nu pot da niciodată aristocraţii. Ei pot da mari dictatori, pot croi imperii şi civilizaţii, pot fi stăpânitori vremelnici peste popoare, dar nu pot fi stăpâni peste cele ce sunt de la Dumnezeu şi la Dumnezeu: sufletul şi timpul. Ei pot croi civilizaţii de o mie de ani, dar nu pot dobândi eternitatea. Ţăranii n-au croit imperii de o mie de ani, dar au dobândit eternitatea. Ei au devenit stăpânitori de la Dumnezeu, nu de la oameni. Cu ei a lucrat Dumnezeu de la Facere şi va lucra cu ei până la marea apocalipsă. Dacă ei n-ar mai fi, am avea unul dintre semnele sfârşitului de pe urmă, chiar dacă nu ne-ar fi îngăduit accesul la calendarul veacului de pe urmă. Imperiile şi civilizaţiile pot avea aristocraţiile lor istorice. Dumnezeu are propria Sa aristocraţie: ţăranii şi lumea după chipul lor. Dumnezeu a binevestit chipul acesta atunci când a îngăduit înfiriparea lui măiestrită printr-o operă şlefuită pe care a păstrat-o tocmai lutul şi care se numeşte „Cuminţenia pământului”. Această operă fără de autor cuprinde povestea completă a aristocraţiei ţărăneşti şi ea face parte din aceeaşi familie de documente cu Tablele Legii. Între Tablele Legii, Cuminţenia pământului şi Evanghelii funcţionează cea mai deplină sinergie de înţelesuri şi de taine dintre cele pe care le păstrează amintirea planetei. Suntem astăzi martorii celei mai încrâncenate străduinţe spre distrugerea acestei sinergii dumnezeieşti. Să fie aceasta opera de pe urmă a unui demon mut? Ea este în derulare în zilele noastre, dar triumful va fi al lui Dumnezeu spre triumful celor voite cu lucrarea Sa proniatoare în frunte cu ţăranii care s-au adăugat, se pare că fără de rest, aristocraţiei din cer.

 Boicotul ţărănesc al istoriei

 Lumea ţărănească nu mai există, s-a spus. Ţăranii au dispărut. Un sociolog francez îşi intitulează cartea cea mai importantă a carierei sale de savant, „Sfârşitul ţărănimii”. Un romancier siberian, Valentin Rasputin, face din tema despărţirii ţăranului de satul lui, subiectul unuia dintre cele mai tulburătoare romane ale veacului, cu titlul „Despărţirea de Matiora”. Romancierul total al lumii ţărăneşti, scriitorul Dinu Săraru, îşi intitulează trilogia ţărănească simplu, „Nişte ţărani”.

Nişte ţărani traversează veacul, vădindu-se drept cei mai teribili martori şi mărturisitori ai acestui veac tulburat. Dacă ţăranii lui Dinu Săraru n-ar fi existat, dacă n-ar fi fost mutaţi de pana maestră a geniului său epic în rama celui mai tulburător povestariu, care-i păstrează vii ca să fie măsura veacului şi înţelepciunea lui, unde-am căuta învăţăturile timpurilor acestora cu teroarea lor fără de asemănare?

Ne putem întreba, aşadar, dacă ţăranii au dispărut ori s-au mutat vremelnic, pe durata terorii, în idee, în romanul ţărănesc, în mit, în marele folclor, în fapta cumpănită, în sociologia poporană, în doctrinele ţărăniste ale veacului care-a apus, dar n-a pierit, în bucătăriile naţionale, în gesturile fiului de ţăran când se îmbracă ori se pregăteşte de plecări, în modul cum gândim şi cum simţim la vreme grea, în genere, în cultura substratului. Ţăranii pot fi întâlniţi mai mult în cultură decât în satele risipite pe întinderile planetei, în marile arealuri ale geografiei planetare.

Unde s-au retras ţăranii, întrebăm din nou? Căci din istoria aceasta copleşită de valurile nihilismului şi ale anarhiei, este mai mult decât evident că ei s-au retras. O boicotează. Cine-ar putea să ignore, dacă vrea să nu se smintească, acest boicot ţărănesc al istoriei? Se înţelege, oare, ce fapt teribil este acesta? Ce efecte cumplite trebuie să decurgă din acest boicot? Alo! Este cineva la capătul firului ca să asculte acest strigăt de alarmă, această alarmă târzie, poate prea târzie? Lumea fără de ţărani ar fi o lume înfricoşător de mediocră, o lume de manele, în care bunul simţ s-ar veşteji cu totul, cumpăna lumii s-ar deregla, osia lumii s-ar înţepeni, fiindcă nimic pe lume nu poate funcţiona fără de oamenii pământului, cu tot cu înţelepciunile şi cu învăţăturile lor.

Ar mai putea cineva să ştie ce este discreţia într-o lume stridentă, zgomotoasă, în această ţiganiadă înecată de concupiscenţe şi obrăznicie nesimţită, de colcăială şi patimi de pucioasă, de voaiorisme scabroase, de atâta nesimţire, că parcă veacul tot este o mlaştină din care emană miasme şi asfixie? Ce fel de etnopsihologie este aceea în care, pentru caracterizarea unui popor, este folosită predilect, metaforic, fecala? Ce fel de „învăţător” este autorul acestor incontinente cărţi al căror fundal sensibil se compune obsesiv din ceea ce face insul când se duce la WC? Ca să spui că radiografia spaţiului mioritic are culoarea fecalei trebuie să ai obsesii scatofage.

Ca să pictezi harta unei ţări suprapunând peste rama cartografică desenul vulgivog al organului genital feminin trebuie să ai obsesii incestuoase. Ca să promovezi asemenea aberaţii sub scuza libertăţii de creaţie este proba unei degenerescenţe totale.

Dintr-o asemenea „istorie”, în care se dezmiardă grotesc saltimbancii veacului, ţăranul se retrage. O atare subistorie este ţinta boicotului ţărănesc. Veacul nu promovează cultura, ci un mizerabil carnaval planetar al subculturilor. Aceasta este faţa diurnă şi nocturnă a globalismului.

 

Unde ar fi, într-un atare spectacol nedemn, locul acestei miraculoase culturi ţărăneşti cu o durată care-o depăşeşte pe aceea a celor mai semeţe imperii şi civilizaţii. Toate cele 21 de civilizaţii istorice, dintre care mai „trăiesc” astăzi doar 6, s-au rezemat pe sistemul ţărănesc, s-au hrănit din muncile lui, din sensibilitatea lui, din marea lui cultură orală, din specificul de viaţă şi de manifestare a „societăţilor ţărăneşti”. Şi ce-au oferit la schimb aceste trufaşe civilizaţii societăţilor ţărăneşti?

A hrăni miliardele de guri din munca aceleiaşi lumi ţărăneşti tot mai subţiate, reprezintă o uluitoare performanţă, mai ales că lumea ţărănească s-a făcut pe sine grădină pentru marea cultură universală de substrat a omenirii, căreia îi datorăm folclorul, calendarele etnografice, sărbătorile populare, melosul popular autentic, pentru studiul căruia un savant de talia lui C. Brăiloiu a edificat o ştiinţă nouă, etnomuzicologia, povestariul basmelor, paremiologia, depozitul de înţelepciuni populare, în genere, un întreg depositum custodi al unei extraordinare moşteniri spirituale, pe care nici o civilizaţie n-ar fi fost capabilă s-o acumuleze ori s-o compenseze prin alte posibile depozite spirituale.

Toate aceste miraculoase avuţii spirituale de substrat ale omenirii sunt astăzi periclitate. Melosul popular, incomparabil, stă sub ameninţarea de a fi scufundat în subcultură şi zbierete, în strâmbături şi behăituri, în ofuri şi-n monotonia unei octave chinuite, schingiuită şi aceea, totul aflându-se inundat în gesticulaţia obscen-oligofrenă a behăitorilor de profesie, care-şi spun cântăreţi şi interpreţi, o imensă promiscuitate de sonuri, gesturi şi grimase, fără vreo legătură cu lirismul cântecului, desfigurat până la suprimare, o crimă contra spiritului.

Dintr-o asemenea lume livrată nihilismului de forţe alterate, ţăranii s-au retras, au boicotat istoria care conduce la un atare deznodământ. Efectele acestui deznodământ n-au fost încă cercetate. Nu se ştie ce efect antrenează batjocorirea infamă a zestrei ţărăneşti de substrat a omenirii, din care ies rănite mituri, simboluri, paremii şi mari poeme apofatice precum incomparabila baladă „Mioriţa”, desfigurată ori pătată de „inimi bătrâne, urâte”, prin larma nătângă a mediocrităţilor care se cred „limbă la cumpăna Europei”, a căror singură performanţă este zeflemeaua, ironia tâmpă. Dacă petrolul, de pildă, poate fi clasificat între „energiile primordiale” ale pământului, în plan spiritual, culturile ţărăneşti de substrat pot fi aşezate în clasa latenţelor spirituale universale ale omenirii, de care depinde echilibrul fiinţei umane, armonia sa cu sinergiile cosmice.

Ce se va alege de marile culturi ţărăneşti ale planetei nu este uşor de ghicit. Ceea ce putem arăta cu siguranţă este faptul acesta, deopotrivă tragic şi absurd, al desfigurării lor, al inundării lor în apele otrăvitoare ale subculturilor erei maselor mediocrizate, îngânate de false elite, care-şi fac din uscăciunea sufletului distincţie şi flamură.

Nu vor putea niciodată aceste elite pseudoculte să readucă omenirea la prospeţimea grădinilor sufleteşti moştenite de la superba lume ţărănească.

Suntem datori cu o întoarcere în timp pentru a regăsi pragul şi pervazul altei istorii decât aceasta cu care rătăcim astăzi noi, toţi cei înscrişi pe tabela veacului de acum. Pentru cei ce aud glasul asupriţilor şi al batjocoriţilor sunt încă şanse pentru veacul de apoi, dimpreună cu blânzii pământului ca în mirifica poemă a lui Eminescu dedicată Basarabiei:

Auzi!… departe strigă slabii

Şi asupriţii către noi:

E glasul blândei Basarabii,

Ajunsă’n veacul de apoi.

Ilie Badescu

Universitatea Emaus

Foto: Basarabia-Bucovina.Info

2 Responses to "Aristocrația țărănească. Boicotul țărănesc al istoriei"

  1. Pingback: Aristocrația țărănească. Boicotul țărănesc al istoriei

  2. Pingback: Aristocrația țărănească. Boicotul țărănesc al istoriei

Leave a Reply

Your email address will not be published.