Home » Enciclopedica » Nouă instituții spirituale în mileniul I daco-roman. Istoria literaturii daco-romane în viziunea prof. Mihail Diaconescu

Nouă instituții spirituale în mileniul I daco-roman. Istoria literaturii daco-romane în viziunea prof. Mihail Diaconescu

Nouă instituții spirituale în mileniul I daco-roman. Istoria literaturii daco-romane în viziunea prof. Mihail Diaconescu

Istoria literaturii daco-romane în viziunea prof. Mihail Diaconescu

Nouă instituții spirituale în mileniul I (d.H.) daco-roman

Istoria literaturii daco-romane în viziunea prof. Mihail Diaconescu

 Istoria literaturii daco-romane este mai întâi o carte despre construcția istorică a identității. Identitatea este dăruită de Dumnezeu. Unii pierd ceea ce ar fi putut dobândi înmulțind talanții, alții pur și simplu distrug darul. Strategia lor se numește în știința societății deconstructivism. Cei ce repară stricăciunile se numesc constructiviști. Cartea lui Mihali Diaconescu este dedicată construcției identității strategice a unui popor. Conceptul de identitate strategică lansat în studiile de sociologie constructivistă este recent. Talamos și Ligorio îl folosesc pentru a desemna dependența identității de context, prin care este  creată și recreată permamnent. Problematica abordată de către autor se încadrează în ceea ce s-ar putea denumi reinstituționalizarea memoriei. Memoria culturii române a fost grav afectată atât în perioada comunistă cât și în perioada postdecembristă, când deconstructivismul a provocat răni grave memoriei identitare. Gulagul, s-a spus, a influențat „memoria și percepția colectivă” cu privire la identitate, la justiție și adevăr istoric etc. Mașinăria deconstructivistă a perioadei postdecembriste a provocat și ea o gravă mutilare a identității strategice a poporului român. Cartea lui Mihail Diaconescu face parte din gama de modalități spirituale destinate redesenării profilului spiritual al poporului român printr-o reactivitate de tip „antiviral” la cea mai teribilă provocare dinlăuntrul unei culturi, aceea a instituționalizării unui fals istoriografic: ideea mileniului negru în istoria românilor. Mileniul I, ni s-a spus și ni se spune în tratate, istorii ale literaturii etc., este un mileniu populat de mituri și ficțiuni iar probele manifestării identitare a unui popor în spațiul carpato-danubiano-pontic lipsesc. Cartea lui Mihail Diaconescu spulberă o asemenea minciună ticăloasă. Cine poartă răspunderea acestui plan de gravă mutilare a identității strategice a popoarelor Răsăritului și de tragică desfigurare a chipului divin în făptura umană la sfârșit și început de mileniu?  Avocații falsului istoriografic ne acuză de populism, de „paseism buco-ligo-mioritic”, de plângere de milă etc. Din păcate, astăzi, nu plânsul de milă este starea emoțională dominantă la elitele României, ci râsul sardonic, diavolesc la vederea zvârcolirilor unei societăți prinsă sub avalanșa unei postmodernizări catastrofice în numele unei minciuni denumită „tranziție”. Cartea dlui Diaconescu este într-un sens o carte de noologie istorică fiind amplu preocupată să cerceteze autori, creații etc. prin care se poate citi ordinea spirituală a străromânilor, deci a poporului daco-roman în mileniul I. Premiza autorului este că aria daco-romanității s-a aflat sub semnul a trei mari arii civilizaționale sincrone: aria heladică din bazinul Mării Egee, aria tracică din spațiul carpato-danubiano-pontic (Carpații care-și preiau numele de la neamul tracic al carpilor, ne spune autorul în prima secțiune a cărții sale) și aria latinității imperiale din spațiul mediteranean. Fenomenul defintoriu pentru aria daco-getică este cel legat de emergența centrului religios de la Sarmisegetuza. Pe acest fond devine comprehensibilă ascensiunea marelui rege dacic, Burebista, care a unificat triburile geto-dacice pe un areal care se suprapune perfect cu ceea ce a fost mai târziu Romanitatea orientală (un areal care se întinde până la Dunărea mijlocie și Moravia, în Apus, cuprinde Dobrogea și plajele înspumate ale Pontului Euxin, unde s-a derulat primul mare moment al creativității literaturii daco-romane prin Tristele și Ponticele lui Ovidiu dar și prin lirica lui Cotiso I ori prin Cosmografia dobrogeanului Aeticus Histricus etc. ). Tragedia asasinării lui Burebista conduce la destrămarea structurii sale etnopolitice tocmai dobândită pe un teritoriu cât cinci Românii actuale. Extrem de semnificativă mi se pare ipoteza autorului asupra relației dintre etnogeneză și  procesul creștinării sau glotogeneza limbii române. Este evident că nici unul nici altul nu sunt consecința procesului de cucerire, indiferent dacă este vorba despre cucerirea romană ori, mai târziu despre expansiunea bizantină, ci al unui proces etnoidentitar în care predomină procesul creator autohton, atestat ca atare de autori de mare prestigiu, del a Aeticus Histricus, la Sf Ioan Casian ori Marcel de Bracara și Sf Dionisie Exiguus, etc., proces în și prin care se afirmă genuri și specii literare de la actele martirice la imne, epigrama funerară, biografia, tratatul, dialogul, genul catehetic, etc. Mihail Diaconescu cercetează speciile literare prin calitatea lor de instituții literare bine consolidate. Aceste instituții au o componentă istorică dar și una transistorică, pur spirituală, datorat apogenezei creștine. Or, creștinismul liturgic nu poate fi explicat pur istoricește, nici chiar prin invocarea dinamismelor misionare, încât istoria și expansiunile nu spun prea multe despre evoluția liturgică a poporului român. Biserica misionară nu poate explica biserica liturgică, literatura religioasă însă ne dezvăluie destul de multe aspecte referitoare la evoluția spiritualității acestui neam apostolic de la Dunărea de Jos în tot cursul așa-numitului mileniu negru. Prin aceste valențe, cartea lui Mihail Diaconescu se încadrează în categoria studiilor cuprinzătoare asupra noosului unui popor. Foarte multe chestiuni controversate ale istoriografiei unui popor cu un profil etnospiritual distinct se clarifică în și prin contribuțiile acestei lucrări extrem de valoroase, încadrabilă cu adevărat într-o serie prestigioasă inaugurată de Pr Ioan G Coman, continuată de nume mari precum Pr prof. Mircea Păcurariu, Pr Drăgulin, Pr Mitropolit Nestor Vornicescu, prof Dan Horia Mazilu și seria poate continua, unul dintre momentele sale de vârf fiind chiar cartea lui Mihail Diaconescu. Una dintre chestiunile tranșate în linia unei tradiții deja consacrate se referă, de pildă, la profilul apostolic al poporului român, ca popor religios, născut creștin, cum s-a spus. În chestiunea aceasta, nu s-ar putea admite două aserțiuni antipodice asupra răspândirii credinței creștine în spațiul carpato-ponto-danubian, admițând, adică, și rădăcina sa apostolică și curentul romanizării. Încât, deși autorul propune introducerea în istoria literaturii daco-romane a literaturii de limbă latină și grecească scrisă în spațiul de afirmarea a poporului român, el se grăbește să reafirme profilul de neam creștin apostolic al poporului român. Altminteri spus, credinţa creştină n-a venit în Dacia lui Traian de la Roma, ci a venit prin cei doi Sf Apostoli, Andrei și Filip, deși forma liturgică şi literatura daco-romană cuprind destul de multe elemente și cărți în limba latină. În plus, literatura daco-romană a inclus și creații în limba getică, precum au fost scrierile în getică ale lui Ovidiu și ale lui Cotyso I-ul. Mihail Diaconescu valorifică în studiul său paradigma frontierelor examinând capacitatea acestui spațiu spiritual de a preschimba confiniile celor două spații, continentalismul central-european și spațiul mediteraneano-pontic, în confluențe. În arealul ponto-danubiano-carpatic, sudul maritim se întâlnește cu nordul continentalist pentru a imprima literaturii daco-romane un profil derivat tocmai din capacitatea acestui spațiu de a preschimba ciocnirea în dialog, confiniile în confluențe. Așa se explică înflorirea unor genuri sudice ori provenite din spațiul siriano-capadocian, precum imnul, genul cathetic, dar și a unui gen egeean, precum dialogul. Compunerile dialogate ale Sf Theotim I Filosoful, Episcopul Tomisului, sunt cea mai prestigioasă ilustrare. Cartea lui Mihail Diaconescu se oprește cu luare aminte asupra acestui scriitor al literaturii daco-romane, fără sfieli fariseice, afirmând răspicat că profilul cvadrilingvistic al acestei literaturi – latin, grecesc, getic și slavon târziu –nu se constituie într-un argument cât de cât redutabil pentru adepții negaționismului care obișnuiesc să invoce teza multilinngvismului pentru a respinge ideea unei literaturi cu o continuitate multiseculară, definitorie pentru istoria spiritualității daco-romane. Oricât ar fi de zgomotoasă tabăra negaționiștilor, care contestă ideea unei epoci literare daco-romane din motive multilingvistice, ei nu pot contesta seria de opere și de creatori încadrabili în aceiași geografie literară. Dacă am admite un asemenea argument ar însemna să excludem din spațiul culturii române scrierile în latină și persană sau turcă ori rusă ale lui Cantemir. Unul dintre câștigurile acestei cărți minunate se referă tocmai la descoperirea și probarea acestei cvadrilogii noologice daco-romane. Este cu atât mai specatculoasă condiția unei culturi care deși a înaintat în istorie prin vehiculul unei asemenea cvadrilogii lingvistice a reușit finalmente să susțină zidirea edificiului uneia dintre marile culturi ale sud-estului european de limbă neoromanică, cultura și literatura română. De altminteri, tradiția plurilingvismului nu a dispărut niciodată din cultura română. Un mare scriitor basarabean, precum Ion Druță, de pildă, își scrie romanele în rusește fiind tradus în românește și încadrat în istoria literaturii române din Basarabia. În fapt, multe dintre cuceririle literaturii daco-romane, încadrată de menționatul Cadrilater lingvistic, și-au păstrat caracterul până astăzi, ne spune Mihail Diaconescu, invocând în acest sens speciile imnului, biografiei, dialogului, epistolei. Alte specii, precum actele martirice și-au pierdut motivația după ce creștinsimul a fost declarat religie de stat și împăratul Teodosius (379-395) a luat măsuri aspre contra păgânismului. ”Teoria speciilor și genurilor literare înțelese ca instituții determinate istoric, la care autorii își adaptează creația, după criterii absolut personale, își găsește în cuprinsul operelor autohtone din secolele III- VII argumente numeroase și elocvente”, subliniază autorul la p 207. Trei chestiuni se cer comentate la acest prag: ideea că o literatură nu-și pierde profilul autohton dacă se afirmă într-un mediu multilingvistic; b) ideea că o epocă impune genuri și specii lietrare care devin apoi instituții noosice la care autorii își vor adapta apoi creația după crieterii personale și c) ideea că tocmai secolele III-VII sunt cele care au impus instituții literare de gen și de specie, care s-au instalat apoi definitiv în universul noologic al culturii române ceea ce arată cât de importantă a fost contribuția acelei epoci la evoluția istorică a literaturii române și de ce este relevantă și absolut necesară includerea ei într-o istorie a literaturii române și deci a culturii acestui popor neolatin de la Dunărea de Jos. Dacă nu vom include epoca nu vom înțelege dinamica creației literare, care, în viziunea de noologie lietarară a lui Mihail Diaconescu, este comprehensibilă prin relația dialectică dintre instituția lietarară a genului și a speciei, impusă într-o anume epocă, și dinamismul spiritului creator individual și colectiv, pe de altă parte. Prin aceasta, cartea prof Mihail Diaconescu este una dintre contribuțiile semnificative la o metodologie a istoriei literaturii din orice arie și din orice epocă. Metoda sa, precum s-a precizat, așează în centrul unei analize de istorie literară relația dintre instituția literară a genului și a speciei și dinamismul spiritului creator al individului de excepție ori al unei colectivități spirituale determinabilă pe epoci și pe arii ale creației. Speciile, paradigmele, genurile, simbolurile, arhetipruile etc. sunt instituții spirituale în și prin care se fixează tiparele noologice  de îngemănare a energiilor necreate în chip de latențe sufletești și a mobilizărilor omenești în chip de manifestări creatoare. Odată fxate, aceste instituții devin modele, procedee standard, coduri etc. care pot fi utilizate pentru a imprima actului creator un caracter orientat, un tipar, un model paradigmatic, o validare transtemporală făcându-l comprehensibil în epoci diferite și în arii diverse. Aceste instituții spirituale au semnificația unor cadre noologice care propun un referențial colectiv pentru ceea ce o civilizație admite și anunță lumii ca fiind expresia lucrului perfect, a actului înălțat, valoros etc. Ele sunt totodată instituții ale comunicării culturale și ale memoriei colective. În și prin ele comunicarea și memoria sunt instituționalizate și devin transmisibile. De aceea sunt extrem de importante pentru echilibrul comunității omenești în calitatea ei de comunitatea creatoare. În câmpul literaturii, corespondentul acestor instituții spirituale sunt genurile și speciile literare. Speciile literare s-au cristalizat în cadrul unor epoci creatoare, s-au diversificat apoi din aceleași nevoi expresive ale spiritului creator. Ele se propagaă în timp prin opere specifice, cunosc expansiuni și contracții, dar paternul lor odată instituționalizat devine o permanență spirituală a popoarelor și a lumii. Ele se propagă în timp și în spațiu, transgresează, altfel spus, hotarele timpului (Mihai Diaconescu abordează chestiunea într-un capitol de sine stătător dedicat periodizării istoriei literare) și hotarele spațiale. Bizanțul capadocian și danubiano-scitic a preluat între hotarele lui un evantai de specii literare, pe care le regăsim în toată aria, deci inclusiv la Dunărea de Jos. ”Epigrama funerară, actul martiric, imnul, biografia, tratatul, dialogul (în sensul scrierilor cultivate în antichitate de Platon și de Cicero sau, în epoca modernă, de Pascal, Fenelon, Dimitrie Cantemir, Voltaire sau E Renan), didahia (cu sensul de cuvântare, învățătură, predică moralizatoare), epistola (înțeleasă, între altele și ca o disertație pe o temă dată, așa cum au scris Horațiu sau Ovidiu), prefața explicativă, omilia, memorialul (de călătorie), cateheza sunt specii lietrarea bine reprezentate în literatura autohtonă”  (p 206). Între cele 3500 de texte epigrafice descoperite de arheologi, 15 sunt compuneri versificate în hexametri și fac parte din specia literară a epigramei funerare, ne spune Mihail Diaconescu. Imnul, adaugă Mihail Diaconescu, este ilustrat în Dacia extinsă a epocii de către Sf Niceta de Remesiana, cel care a compus imnul Te Deum Laudamus, cunoscut în toată lume. Sf Niceta era originar din Voevodina de astăzi și este menționat ca Sfânt din Dacia de Paulin de Nola al Romei, precizează pentru noi Mihail Diaconescu (Paulin spune despre Niceta: «Ne-a sosit din Dacia, în ziua prăznuirii sfântului Felix, căci a venit ca să cinstească moaștele episcopului nostru sfânt, și i-a uimit pe romani.») dar și de Martirologiul Roman unde găsim aceste două mențiuni consemnate ca atare de către autorul Istoriei literaturii daco-romane. Prima: „În Dacia, sfântul Niceta, episcop; prin propovăduirea Evangheliei a preschimbat neamuri cumplite și barbare, în popoare dulci și blânde († pe la 414)”. A doua: „Întru aceeași zi, sfântul Niceta, episcopul Remesianei, vestit datorită științei și curăției moravurilor sale († pe la 414)”.

Axentiu de Durostorum scrie o biografie, iar specia dialogului este cultivată de către Sf Ioan Cassian (marele istoric al Franței, Irenee de Marrou îl numește pe Sf Ioan Cassian, „român”, precizează Mihail Diaconescu), dar și de Sf Teotim I, Filosoful, episcopul Tomisului etc. Mihail Diaconescu ni-i descoperă pe toți, le cercetează opera pe specii și după contribuții, înfățișând astfel una dintre cele mai teribile încordări ale spiritului creator în Daco-Romania, aceea de a așeza ordinea spirituală pe pilonii instituțiilor noosului universal, care, în acset caz îmbracă forma speciilor literare. Înflorirea speciilor literare menționate în toată aria spirituală de la Carpați, Dunărea de Jos și Marea Neagră, între secolele III – VII, arată cât de importantă a fost epoca de mijloc a primului mileniu creștin pentru afirmarea și expansiunea ordinii spirituale creștine și daco-romano-eline în spațiul carpato-danubiano-pontic. Cel mai puternic argument asupra istoriei poporului care locuia în acest areal este tocmai noosul acelui spațiu, puterea lui sufletească probată de înflorirea (incidența) genurilor și speciilor literare, adică a instituțiilor spirituale (noosice) care-au organizat memoria și comunicarea în cuprinsul ariei respective. Vreme de patru secole se întâlnesc aici limbi și popoare, crează sub coerența cvadrilogiei lingvistice care dă marca acestei culturi de confluență egeo-mediteraneană și ponto-carpato-danubiană. Tocmai această cvadrilogie a fost creuzetul decantării romanității orientale din care, prin lămurirea unei combustii misterioase, asemenea aurului lămurit în foc, se va fixa un popor renovat, poporul unei extraordinare sinteze neoromane. În această sinteză se regăsește matca acelei cvadrilogii lingvistice: egeo-romano-geto-slavonă (aceasta din urmă intervenind spre finele perioadei prezentate de Istoria dlui Mihail Diaconescu). Într-un spațiu nelocuit un asemenea fenomen ar fi fost imposibil. Iată de ce sunt așa de indignați creolii culturii dâmbovițene în fața unei cărți ca aceasta semnată de Mihai Diaconescu. O asemenea carte produce dovezi peremptorii asupra continuității vieții spirituale în spațiul carpato-danubiano-pontic pe toată cuprinderea mileniului al I, cu un apogeu între secolele al III-lea și al VII-lea adică exact în intervalul pe care inamicii tezei continuității poporului român în acest spațiu îl consideră (l-ar voi) spațiu vid după retragerea aureliană (tocmai la finele secolului al III-lea, precum se știe). Cum ar fi fost posibilă înflorirea instituțiilor noosice ale celor 9 (nouă) specii literare într-un spațiu nelocuit?! Ca să creezi vreme de patru sute de ani presupune să ai cele două elemente: creatorii și publicul pentru care se crează, adică mediul de receptare. Iar dacă daco-romani n-au fost acolo, cum au apărut brusc și pe toată cuprinderea acelui spațiu români atestați inclusiv cu teribile dovezi militare începând cu primul pătrar al mileniului al II-lea? Istoria literaturii daco-romane aduce dovezi radicale că acela a fost un spațiu în care s-au afirmat cele nouă instituții noosice, pe care se reazemă ordinea spirituală intensă în cuprinsul unei colectivități. Pentru cine ar fi scris acei creatori dacă adresantul, adică poporul daco-roman (neoroman), care tocmai răsărise din plămada neamurilor daco-latino-elino-slave, ar fi fost absent? Era logic, pe de altă parte, ca manifestările spirituale și deci creațiile literare ale acestui spațiu să se afirme înlăuntrul aceleiași quadrilogii lingvistice și, mai general, noologice. Forța de plăsmuire a dialogurilor lui Teotim I, Filosoful, episcopul Tomisului, urca din adâncuri spirituale cu forța acelui impuls pasionar care-i înălța pe toți spre grădinile înțelepciunii. Facem precizarea că fără de contribuția nous-ului universalist al fiecărui spațiu etnospiritual și deci al fiecărui popor este imposibilă echilibrarea lumii în frunte cu dreapta așezare a cunoașterii ei. O carte ca aceasta a lui Mihail Diaconescu slujește tocmai unui asemenea scop de însemnătate noologică pentru starea lumii într-unul dintre punctele și subspațiile ei, cel carpato-danubiano-pontic. Cu fiecare popor se reface într-o formă anume acest echilibru ori se redeschide conjunctura unui altfel de dezechilibru între cele patru flancuri ale planetei, Estul și Vestul, Nordul și Sudul. Teoria noatră, în care sunt valorificate linii de gândire creștină, în frunte cu linia scrierilor lui Nichifor Crainic, este aceea că în adâncurile spirituale ale fiecărui popor regăsim o anume latență spirituală prin care se reface nostalgia spre deplinătatea Paradisului originar, cum ne spune și Nichifor Crainic, adică spre întregul necorupt (prototipul divin al geografiei sacre). Acest impuls interiorizat spre actualizarea  latenței întregului este cauza oricărui progres spiritual al popoarelor și totodată cadrul noologic în și prin care se recompune experiența holistic-integratoare a unui popor vis-a-vis de marea diversitate a etnosurilor planetei. În acest proces rolul instituțiilor spirituale ale speciilor literare este crucial și de neînlocuit. Prin aceste instituții noologice, exemplificate în acest caz de speciile literare, fiecare popor se va exprima la un prag al expansiunii sale spirituale ca super-etnos cum ar spune Gumiliev (ca etnos capabil să refacă în și prin ființa sa etnospirituală unitatea planetară sau continentală a celorlalte popoare). Din acest punct de vedere, putem spune că ficare etnicitate are în latența ei sufletească, înlăuntrul său, alteritățile etnospirituale cu care vine în contact. Tocmai o lucrare ca aceasta a lui Mihail Diaconescu se dovedește abilă să înfățișeze peisajele spirituale ale superetnosului daco-roman în primul mileniu, în toată splendoarea și amploarea sa. De aceea socotim cartea sa deopotrivă una de noologie daco-romană în primul mileniu creștin, ori pur și simplu de noologie a superetnosului românesc în mileniul I al erei creștine. Tendința spre întreg, adică spre actualizarea latenței întregului etnospiritual, se referă strict la expansiunea culturală și nicidecum la ipostazele descărate (ca să nu spunem, degradate) ale unei asemenea expansiuni, precum sunt cuceririle militare, fiscale, politice, economice sau ideologice. Acestea vor fi fost susținerea terestră a divinei ordini atestate de instituțiile spirituale care înfloreau între secolele III-VII în spațiul carpato-danubiano-pontic. Dar cine este dușmanul unei asemenea cărți? Cine voiește s-o scufunde ori să-i pună surdină? Inamicii de ieri și de azi ai noosului popoarelor. Ei pot fi pe rând militari, comisari politici, realiști politici, strategiști economici, agenți corporatiști, ori megalocrați (precum cei ce pariază pe guverne mondiale și pe o birocrație planetară unică, superetnică), internaționaliști nihiliști de la internaționaliștii antinaționali la cei anticreștini, antifamiliști etc. Megalocrația poate fi monocentrică ori policentrică sau oligarhică, facțiunile ei fiind unite ideologic, prin duhul disoluției, al agresării ființei, așa cum ni se adeverește tragic și absurd prin duhul nihilismului contemporan. Aceștia toți au în comun două lucruri: capacitatea de a distruge echilibrul dintre spirit și materie, suflet și corp, economie și cultură, civilizație și istorie etc. și, în al doilea rând, tendința de a redefini termenii diverși ai sistemelor naturale în termenii omogenizanți ai unui singur sistem, de regulă o ideologie, o civilizație, o economie etc. Lucrul cel  mai grav este tocmai această tendință spre convertire durabilă a diversităților naturale sau firești într-o omogenitate artificială și ucigătoare, criminală. Așa a fost ideologia bolșevică (expresia fundamentalistă a socialismului), tot astfel hiperliberalismul, adică liberalismul devenit fundamentalism (dogma suprematismului pieței). Diversitățile fiind convertite, topite în cenușiul unui singur sistem, au umflat curentul ecocid dirijat împotriva sistemelor naturale ale mediului, ale ocupării, ale comunităților omenești, de la cele profesionale la cele religioase, familiale. Toate aceste impulsuri malefice vin ca un front de val distrugător spre o carte ca aceasta a lui Mihail Diaconescu. Dezbaterile în jurul ei și ale temelor abordate în paginile ei ar trebui să înceapă și să nutrească proiectele de azi și de mâine ale adevărului istoriografic prin cultură în spațiul de viață și continuitate a poporului autohton carpato-danubiano-pontic. Dacă neamul are încă energie el o va canaliza și în această bătălie. Ea va fi bătălia de mâine a poporului român, a tuturor neamurilor instaurând definitiv pe scena confruntărilor acest război al culturilor împotriva curentului devastator al Anticulturii. Primim, deci, această carte cu recunoștiință și aleasă prețuire străduindu-ne să inițiem noi înșine dezbaterile dedicate acestui extraordinar „coridor cultural” prin care se poate circula dinspre Sud spre Nord și dinspre Est spre Vest cu aceiași relaxare și înlesnire spirituală ca și dinspre Nord spre Sud ori dinspre Vest spre Est ca în cele mai multe călătorii culturale de până acum.

Ilie Bădescu

Universitatea Emaus

Foto: Ziarul Lumina

Leave a Reply

Your email address will not be published.