Home » Cursuri si conferinte » Ruralia » Prelegerea a 7-a. Modelul alimentar al lumii. Cele două căi de acces la hrană și războiul definițiilor

Prelegerea a 7-a. Modelul alimentar al lumii. Cele două căi de acces la hrană și războiul definițiilor

Prelegerea a 7-a. Modelul alimentar al lumii. Cele două căi de acces la hrană și războiul definițiilor

Muntele Petrosului. Sat Borşa, Maramureş - 16 aug. 1941Prelegerea a 7-a

 

Modelul alimentar al lumii

Cele două căi de acces la hrană și războiul definițiilor

 

Atunci când definim securitatea și siguranța alimentară trebuie să definim mai întâi calea de acces la hrană. Or, cum s-a lămurit, există două căi de acces la hrană: calea bazată pe autonomia pieței și pe regimul alimentar corporatist, pe de o parte, și calea bazată pe autonomia agrosistemului comunitar, adică pe suveranitate alimentară, pe de alta. Prima cale este un produs definițional al conversiunii sistemice și deci al unei relative de-naturări a sistemelor naturale în cadrul și pe măsura expansiunii sistemului mondial modern, după cum a doua cale decurge din logica și „semantica” sistemelor naturale ele însele. Din acest punct de vedere, putem considera că doctrina securității alimentare nu este în opoziție netă cu doctrina suveranității alimentare, ci doar în relație de competiție, care este și aceasta puternic influențată de conflictul sau opoziția celor două sisteme și regimuri de procurare a hranei: alimentar corporatist de piață și suveran (alimentației suverane). Vedem, deci, că doctrina suveranității alimenare se fundamentează nu doar pe gospodăria fmilială mică și mijlocie ci pe autonomia agricolă și alimentară comunitară (regională și națională), adică pe o evoluție neatârnată a întregului sistem, derulându-se în afara conversiunii sistemice induse de sistemul dominant. Conceptul central al filosofiei „Căii țărănești” nu este neapărat gospodăria mică și mijocie, ci autonomia comunitară, adică dreptul comunității, în frunte cu popoarele, de a participa la definirea stocurilor (pământ, stoc de animale, exploatații, semințe etc.) și la posesiunea lor, la definirea politicilor de acces la stocuri și deci la hrană, dimpreună cu dreptul de a participa la definirea stilului de viață (chestiunea identitară) etc.

Toate aceste cadre definiționale – definiția stocurilor, definița politicilor de accesare a stocurilor și definiția stilului de viață – sunt  disputate de logica și semantica celor două sisteme: natural și conversionist. În România cele două sisteme și regimuri de acces la hrană au o pondere aproape egală a terenului (pământului ca parte a stocurilor naturale ale agrosistemului). Pe de altă parte, numărul exploatațiilor și deci distribuția proprietarilor este enorm-disporporționată, ceea ce arată forța uriașă de care dispune sistemul conversiunii în dinamica chestiunii rurale. Cele 30 000 de exploatații agricole mari cu o suprafață medie a exploatației de circa 190 de ha, reprezintă 0,9% din totalul exploatațiilor, dar dețin 44% din suprafața agricolă utilizată a țării. Celelalte circa 99% din exploatații dețin restul de 56% din suprafața agricolă utilizată a României, iar mărimea exploatației nu depășește circa 2 ha. Avem, altfel spus, pe de o parte, o agricultură strâmtorată bazată pe mici fermieri, pe lucrători de gen femin și/sau bătrâni (populație de peste 65 de ani), al cărei specific este aproape total ignorat de guverne și, pe de altă parte, o agricultură de regim corporatist de piață, produs al chestiunii accelerate a chestiunii rurale și cu acces preferențial și garantat la toate fondurile și la piețe. Economia politică a regimului corporatist al alimentației este total insensibilă față de grava problemă a degradării ecologice globale și deopotrivă în legătură cu „deposedarea extinsă a micilor producători agricoli”. Pentru doctrina securității alimentare o producție specializată în cereale, de exemplu, apare ca o „garanție a hranei celor mulți”. În realitate, aceasta este un răspuns la o comandă a pieței și deci la o economie centrată pe profit nu pe siguranța hranei și pe o viață demnă, autonomă, sănătoasă. Aceasta este o altă fațetă a puterii definiționale a marelui sistem în chestiunea agro-alimentară și deci asupra dinamicii sistemelor naturale. Dacă produci mult grâu o faci „ca să practici un dumping comercial” provocând o prăbușire a producției proprii (autoproducția) și facilitând o și mai mare „pătrundere a marilor corporații pe piețele naționale”. Acestea sunt idei susținute în genere de doctrina suveranității alimentare. Penetrarea piețelor merge mână în mână cu specializarea agriculturii și deci cu sacrificarea biodiversității și cu „subminarea producției locale de hrană” (sistemul autoproducției alimentare).[1] Este evident că lumea este un teritoriu de dispută între cele două doctrine alimentare, aceea a suveranității alimentare și cea a securității alimentare. Un mare economist țărănist al perioadei interbelice, precum V Madgearu, poate fi considerat doctrinarul și între cei dintâi teoreticieni ai suveranității aleimentare. Un alt mare sociologi și economist finanțist, Mircea Vulcănescu, a fondat doctrina socio-economică a gospodăriei țărănești, adică a micii gospodării. Chestiunea a revenit în actualitate începând cu anii 90, și în 2003 Peter Rosset sublinia expres dualismul doctrinar al concepțiilor asupra exploatațiilor țărănești și deci asupra modelului alimentar al lumii: „Securitatea alimentară înseamnă că … fiecare trebuie să aibă siguranța sau certitudinea că va avea destulă hrană ca să se poată hrăni zilnic, ….dar nu spune de unde vine această hrană sau despre cum e produsă”[2]. Suveranitatea alimentară are drept suport și scop totodată micile gospodării, gospodăriile colective, pescăriile etc., arătându-se mai puțin interesată de „industrializarea acestor sectoare într-o economie globală minimal reglementată”. Tot Peter Rosset arăta că „suveranitatea alimentară este o platformă pentru revitalizarea rurală la un nivel global, bazată pe o distribuție echitabilă a pământului (farmland) și apei, pe controlul fermierului asupra semințelor și pe exploatații mici productive furnizând consumatorilor hrană sănătoasă, local produsă”.[3] Problema chestiunii rurale include, iată, pe lângă tensiunea și conflictul actorilor rurali și deci a instituirii dreptului popoarelor la hrană sănătoasă și „dreptul popoarelor de a-și defini propriile sisteme agricole și de alimentație”. Cu chestiunea dreptului de acces la definițiile sociale am atins chiar miezul teoriei conversiunii sistemice. Sistemele dominante nu numai că fixează pârghii, parametrii, ierarhii dar își arogă monopolul definițiilor sociale prin care pot dirija nu doar logica evoluțiilor ci și semantica lor. Aceasta este axa proceselor de conversiune sistemică.

Prof. Ilie Badescu

Universitatea Emaus



[1] „Insensibilitatea doctrinei securității alimentare față de economia politică a  regimului corporatist al alimentației îl orbește pe acesta față de efectele adverse ale acestui regim, mai cu seamă față de deposedarea extinsă a micilor producători agricoli și a degradării ecologice globale. De exemplu, o agendă bazată pe securitatea alimentară care furnizează surplus de grâne celor flămânzi (hungry people) va fi probabil puternic criticată de către susținătorii suveranității alimentare ca o altă formă de dumping comercial, facilitând penetrarea corporatistă a piețelor străine, subminând producția locală de hrană și conducând probabil la contaminări biotehnice ale recoltei indigene cu varietăți patentate. Plătitorul american de taxe subvenționează exporturile de porumb biotehnic spre Mexic deupă adoptarea Acordului nord-american de liber comerț”. Ibidem

[2] Apud ibidem

2 Responses to "Prelegerea a 7-a. Modelul alimentar al lumii. Cele două căi de acces la hrană și războiul definițiilor"

  1. Pingback: Prelegerea a 6-a. Via Campesina şi doctrina căii paralele | Universitatea Emaus

  2. Pingback: Universitatea Emaus a lansat online o serie de prelegeri de sociologie rurală și enciclopedică: PRO DEO, PRO SCIENTIA ET PATRIA – de Prof. Ilie Bădescu | Victor Roncea Blog

Leave a Reply

Your email address will not be published.