Home » Cursuri si conferinte » Ruralia » Prelegerea a 6-a. Via Campesina şi doctrina căii paralele

Prelegerea a 6-a. Via Campesina şi doctrina căii paralele

Prelegerea a 6-a. Via Campesina şi doctrina căii paralele

Săpatul ”mălaiului” - 2 iulie 1941, Sapanta, MaramuresPrelegerea a 6-a. Via Campesina şi doctrina căii paralele

 

Programul și doctrina. Organizația Via Campesina a fost constituită ca o organizație mondială (în nouă regiuni, având membrii în 69 de țări din toată lumea și reprezentând un număr estimat de circa 150 milioane de persoane)[1]. Ea a promovat doctrina suveranității alimentare ca replică la doctrina securității alimentare. Suveranitatea alimentară se referă la „dreptul popoarelor de a-și defini propria lor alimentație, agricultura, stocul de animale, sistemele de pescuit, în contrast cu sistemele bazate pe comerț alimentar transfrontalier”. Să reținem, așadar, că doctrina suveranității alimentare se fundamentează pe ideea axială a dreptului popoarelor de a-și defini: porpriul lor agrosistem, propria lor alimentație, stocul de animale și orice altfel de sistem de exploatație a resurselor destinate alimentației naționale și nu pieței, adică sistemului de exploatare internațională a agrosistemelor: pământ, animale, familii rurale. Programul „Via Campesina” enunță șapte principii ale suveranității alimentare:

1 „Hrana – un drept elementar al omului. Orice om trebuie să aibă acces la alimentație sigură, hrănitoare și specificată cultural, de calitate și în cantitate suficientă pentru a garanta o viață sănătoasă și deplină demnitate umană. Fiecare națiune trebuie să declare accesul la hrană ca pe un drept constituțional și să garanteze dezvoltarea sectorului primar pentru a asigura realizarea concretă a acestui drept;

2. Refoma agrară. Este necesară o reformă agrară autentică, pentru a asigura celor fără de pământ și fermierilor – în special femeile – proprietatea și controlul pământului pe care-l lucrează și să restituie teritoriile care-au aparținut popoarelor indigene. … Pământul aparține celor care-l muncesc;

3. Protecția resurselor naturale Suveranitatea alimentară antrenează grijă și folosință durabilă a resurselor naturale, în special, pământul, apa, semințele și reproducerea stocul de animale. Oamenii care muncesc pământul trebuie să aibă dreptul să practice un management sustenabil al resurselor naturale și să conserve biodiversitatea liber de orice drepturi restrictive de proprietate intelectuală. Aceasta poate fi făcută numai pe baze economice sănătoase cu siguranța posesiunii, cu soluri sănătoase și cu o folosință redusă de chimicale agricole;

4. Reorganizarea comerțului alimentarHrana este mai întâi și în primul rând o sursă de alimentare și numai în chip secundar un item comercial. Politicile agricole naționale trebuie să prioritizeze producția pentru consum intern și pentru alimentație autosubzistentă (food self-sufficiency). Importurile alimentare nu trebuie să dizloce producția locală și nici să micșoreze prețurile;

5 Sfârșitul Globalizării foamei. Suveranitatea alimentară este subminată de instituții multilaterale și de capitalismul speculativ. Controlul crescând al corporațiilor multinaționale asupra politicilor agrare a fost facilitat de politicile economice ale organizațiilor multilaterale precum Organizația Mondială a Comerțului (WTO), Banca Mondială (WB), Fondul Monetar Internațional (IMF). Reglementarea și taxarea capitalului speculativ și un strict Cod de conduită a Corporațiilor Multinaționale (TNC) sunt așadar necesare.

6. Pace socială. Orice persoană are dreptul să fie liberă de orice formă de violență. Hrana nu trebuie folosită ca armă. Nivelurile crescânde de sărăcie și marginalizare în mediul rural (countryside), dimpreună cu opresiunea crescândă …., agravează situațiile de injustiție și de absență a speranței. Dizlocările, urbanizarea forțată, opresiunea și incidența rasismului contra micilor fermieri (smallholder farmers) nu pot fi tolerate;

7. Controlul democratic. Micii ferimieri trebuie să aibă acces și deci intrare directă la formularea politicilor agrare la toate nivelurile. Națiunile Unite și organizațiile adiacente trebuie să fie supuse unui proces de democratizare pentru ca acest acces să devină o realitate. Oricine are dreptul la informație corectă și onestă și la o decizie deschisă și democratică[2].

Suveranitatea alimentară este o doctrină de apărare împotriva unui regim de utilizare a agrosistemului așa cum apare el definit de doctrina „securității allimentare”, centrată pe un „dicurs dominant global asupra siguranței și politicilor alimentare”. Această  doctrină pornește și ea ca și sora ei, doctrina suveranității alimentare, tot de la ideea accesului la hrana adecvată pentru toți. Numai că, de aici încolo, adică în privința căilor care pot garanta sigutranța alimentară și deci accesul la alimentație adecvată, cele două surori se despart, prin căsătorii cu entități opuse: cu mica gospodărie familială și deci cu formele ei însoțitoare, una, cu regimul corporatist și cu interesul marii piețe, cealaltă. Vedem, iată, răspicat cum se despart cele două linii de evoluție a chestiunii rurale și a sistemelor naturale: linia confromă cu logica acestor sisteme și linia deviată, indusă de procesul conversiunii sistemice în confromitate cu logica de-naturantă a pieței și cu formațiunea capitalismului periferial. „În numele eficienței și al productivității sporite, doctrina „securității allimentare” a servit promovării a ceea ce a fost denumit regimul alimentar corporatist”: fondat pe „exploatații corporatiste mari, industrializate, bazate pe producție specializată, pe concentrarea pământului și pe liberalizarea comerțului[3], adică pe logica sistemului artificial al economiei mondiale. Cred că mai corect este să vorbim despre două sisteme și regimuri alimentare opuse. Regimul și sistemul alimentar de piață, bazat, cum s-a precizat deja, pe exploatații mari, pe producții specializate, pe concentrarea pământului, pe liberalizarea comerțului și pe utilizarea pieței ca mijloc și cale de acces la hrană, pe de o parte, și sistemul și regimul alimentar suveran, pe de altă parte, în care poporul are dreptul său de a-și defini alimentația și sistemele care o pot susține (susținătoare). Un sistem este produsul definițional al conversiunii sistemice, celălalt este produsul definițional organic al dinamicii nesiluite a sistemelor naturale ele însele.

 

Declarația de la Nyeleni (2007) privind suveranitatea alimentară. Într-o declarație comună a organizației Via Campesina de la Nyeleni din 2007 sunt recapitulate sintetic ideile doctrinei suveranității alimentare: „dreptul popoarelor la hrană sănătoasă și cultural adecvată, produsă prin metode ecologic sănătoase și sustenabile”; „dreptul de a-și defini propriile sisteme de alimentație și agricole” (agrosisteme); în centrul politicilor și sistemelor de alimentație trebuie așezați „cei ce produc și consumă hrana nu cererile piețelor și corporațiile”; suveranitatea alimentară este singurul mecanism care „apără interesele și incluziunea noii generații”; „suveranitatea alimentară priroritizează economiile și piețele locale și naționale și împuternicesc țăranii și agricultura bazată pe gospodăria familială, pescuitul artizanal, pe sistemul pășunatului și pe producția, distribuția și consumul de hrană bazate pe regimuri de sustenabilitate socială economică și de mediu”; „suveranitatea alimentară garantează ca drepturile de folosință și de gospodărire/administrare a pământului, teritoriilor, apelor, stocurilor de animale și a biodiversității să fie în mâinile celor ce produc hrana”[4].

Doctrina suveranității alimentare se întemeiază pe ideea „Dreptului la Hrană” (Right to Food)[5] ca drept constituțional. În 2008 Ecuadorul a introdus noțiunea de suveranitate alimentară în Constituție. În ceea ce ne privește, vom redefini noțiunea de securitate alimentară, prin introducerea ideii de sustenabilitate. Securitate alimentară avem și când sistemul este guvernat de corporații și de piețe, dar acest tip de securitate nu este sustenabilă în vremuri de criză. Alimentația unui popor are un grad de securitatea sustenabilă numai atunci când partea lucrătoare a pământului controlează cele trei stocuri: pământul, stocul de animale și regimul exploatațiilor. Numim acest tip de agrosistem bazat pe triada controlului agrarian securitate sustenabilă sau suverană. Dacă populația sătească nu poate controla pământul, ea va fi înclinată fie să-l vândă, fie să-l lase în paragină, în cazul în care nu este de-a dreptul eliminată de marile corporații agro-alimentare ori răpusă de prăbușirea prețurilor, adică de concurență. Dacă nu-și poate controla regimul exploatațiilor, atunci tinerii vor fi atrași de alternativa migraționistă, căutând loc de muncă acolo unde remunerația le procură un câștig cu mult peste nivelul cheltuielilor accesibile pentru susținerea unei exploatații proprii. Prin urmare, migrația rurală nu este indusă de căutarea unor câștiguri superioare, cum eronat ne spune doctrina conversionistă anume conepută, ci de complicarea accesului la cheltuielile unei exploatații rezonabile. Factorul migrației nu este câștigul suplimentar ci siguranța accesului la cheltuielile exploatațiilor proprii. Numai atunci, presiunea migraționistă iese de sub capacul comunitar. Migrația pentru muncă în și din România induce un efect copleșitor, încât trendul migraționist devine, în acest caz, mai puternic decât inerția naturală a legilor comunitare, care, în genere controlează mișcările oamenilor în așa fel încât comunitatea să nu se destrame. Or ceea ce constatăm, în cazul României sociale din ultimii 20 de ani este tocmai o aglomerare de trenduri care amenință să scufunde România comunitară într-un ocean de curenți submersibili cu efecte dintre cele mai grave și destul de imprevizibile. Analiza hrății rurale ne conduce la concluzia că, pentru prima dată în istoria rurală a acestei țări, satul și deci comunitățile rurale par a fi complet răvășite, incapabile să se mai refacă după potopul acestor trenduri, încât numărul satelor care mor a crescut pe harta României rurale. Din acest curent al vârtelniței migraționiste nu se poate ieși atâta vreme cât nu se va rezolva dualismul economic rural în termenii unor politici de echilibrarea acelor două sisteme: marea proprietate superspecializată destinată pieței și mica fermă familială dimpreună cu formele ei asociative destinate producției proprii și pieței locale. În fine, dacă populația nu are mijloace pentru controlul stocului de animale, acesta va fi expus unui trend rgresiv spre catastrofal fără ca ceva ori cineva din afara sistemului să-l poată stopa prin vreun mecanism, oricare ar fi acela. La aceste trei stocuri putem să-l adăugăm și pe cel demografic. Dacă o comunitate (fie ea cea sătească, fie chiar și cea națională) nu poate controla mișcarea generațiilor tinere, prin facilitarea accesului la cheltuielile exploatațiilor rurale, la sistemele expresive și la mecanismul celor trei definiții (definiția stocurilor, definița politicilor de accesare a stocurilor și definiția stilului de viață), atunci aceste genrații vor fi atrase de forța curentului migraționist și vor fi smulse comunității locale și naționale expunând-o unei prăbușiri sigure. Propunem, deci, o nouă cale care să valorifice lecțiile mișcării neoruraliste Via Campesina, ale marilor erori din cuprinsul reformelor oligarhice răsăritene și învățăturile moștenirii interbelice românești. O doctrină neoruralistă românească este urgentă dacă vrem să stopăm calea spre dezastrul iminent al României naționale. Destinul României naționale depinde astăzi din nou ca și la începutul veacului trecut de România rurală. România industrială a devenit o amintire și eventual un vis. România rurală este o realitate impusă de cele patru sisteme naturale pe care România încă le deține: pământul, stocul de animale, exploatațiile și stocul demografic. Să examinăm starea celor trei stocuri pentru a ne da seama de amenințarea cea mai teribilă de mâine a societății europene la marginile ei și probabil și în centrul ei: foamea. Chestiune hranei, a dreptului la hrană se definește în cadrul și prin exercițiul dreptului popoarelor de a dispune de stocurile naturale ale ecosistemului lor teritorial. Pentru o evaluare a celor trei stocuri vom cerceta chestiune la nivel continental și apoi vom proceda la o examinare comparativă a indicilor standardizați pentru caracterizarea celor trei stocuri la nivelul țărilor europene.

Prof. Ilie Badescu

Universitatea Emaus



[1] ibidem

[2] http://en.wikipedia.org/wiki/Food_sovereignty

[3] ibidem

[4]Declaration of Nyéléni (text), Nyéléni 2007 – Forum for Food Sovereignty. Accessed online 19 February 2010, apud http://en.wikipedia.org/wiki/Food_sovereignty (accessed online 3 oct. 2012).

[5] “The Food Sovereignty policy framework starts by placing the perspective and needs of the majority at the heart of the global food policy agenda and embraces not only the control of production and markets, but also the Right to Food, people’s access to and control over land, water and genetic resources, and the use of environmentally sustainable approaches to production. What emerges is a persuasive and highly political argument for refocusing the control of food production and consumption within democratic processes rooted in localized food systems.”Michael Windfuhr and Jennie Jonsén, Food Sovereignty: towards democracy in localized food systems, FIAN/ITDG Publishing, 2005. Apud ibidem

Urmeaza:

Prelegerea a 7-a

Modelul alimentar al lumii

Cele două căi de acces la hrană și războiul definițiilor

One Response to "Prelegerea a 6-a. Via Campesina şi doctrina căii paralele"

  1. Pingback: Neoruralismul. Prelegerea a 5-a: Războiul logistic şi noile riscuri pentru doctrina suveranităţii alimentare | Universitatea Emaus

Leave a Reply

Your email address will not be published.