Home » Cursuri si conferinte » Ruralia » II. Neoruralismul. Prelegerea a 5-a: Războiul logistic şi noile riscuri pentru doctrina suveranităţii alimentare

II. Neoruralismul. Prelegerea a 5-a: Războiul logistic şi noile riscuri pentru doctrina suveranităţii alimentare

II. Neoruralismul. Prelegerea a 5-a: Războiul logistic şi noile riscuri pentru doctrina suveranităţii alimentare

Satul Rasca, aprilie 1940Submodulul al II-lea

Neoruralismul. Doctrina suveranității alimentare

 

Prelegerea a 5-a

Neoruralismul. Războiul logistic şi noile riscuri

pentru doctrina suveranităţii alimentare

 Neoruralismul doctrinar. Perioada postbelică a fost una a războiului rece dintre imperiul comunist și neoimperiul bancar mondial, adică dintre două formațiuni ale conversiunii metasistemice de ciclu modern și postmodern, context în care s-a prăbușit și regimul dictaturii de dezvoltare din spațiul românesc, iar cultura critică românească a intrat într-o nouă fază și odată cu aceasta chestiunea țărănească a suferit ea însăși reașezări și redefiniri. Sistemul românesc al dicaturii de dezvoltare s-a aflat în război cu ambele supraimperii: deopotrivă cu cel comunist rusesc și cu cel bancar mondial, așa cum o atestă drama plății datoriilor externe. Din păcate sistemul dictaturii de dezvoltare nu putea să ofere o adevărată alternativă la cele două formațiuni ale conversiunii metasistemice totale. Războiul dintre sistemul dictaturii de dezvoltare și neoimperiul bancar mondial s-a încheiat și el odată cu înfrângerea sistemului comunist provocând și marele dezastru al megamașinii naționale a dictaturii de dezvoltare, care a costat enorm poporul român, și costurile sale au fost suportate, cel puțin în faza ascendentă a acestei megamașini, tot prin supraexploatarea fiscală a țăranilor. După 89, satul s-a întors la gospodăria de subzistență recuperată de țăranul român ca singura tehnică ce-i rămăsese la dispoziție, fiindcă reforma oligarhică rurală, în frunte cu legea 18 a fondului funciar, a adus și cea mai teribilă expropriere din istorie, desproprietărind munca țărănească de ceea ce-i aparținea de drept și anume proprietatea asupra uneltelor agricole. Legea 18 a transferat, prin operațiuni uzurpatoare, în numele reformei rurale, echipamentul agrar al fostelor CAP-uri, care era proprietate a muncii țărănești, trecându-l în proprietatea privată a statului și astfel a lăsat ruralii cu mâna goală, fără de unelte. Conversiunea sistemică a etalat o latură vicleană.  Ceea ce a urmat se cunoaște: ruralii deposedați au recurs la tehnica cea mai primitivă: asocierea la distrugere, astfel că infrastructura CAP-urilor a fost devastată, în frunte cu cea mai importantă componentă a proprietății muncii țărănești, și anume, rețeaua de irigații. Războiul civilizațional al lumii și civilizației sătești cu civilizațiile edificate prin sisteme de opresiune fiscală și de exploatare uzurpatoare a intrat într-o fază nouă și a îmbrăcat o formulă ciudată, aceea a războiului logistic, care țintește distrugerea suportului de luptă, a „sistemului de spate”. Războiul nu se mai dă cu cei ce compun frontul ci cu cei ce reprezintă spatele frontului având ca țintă distrugerea sistemelor de susținere a liniei frontului: infrastructurile, în primul rând, și sistemele de aprovizionare, în al doilea rând. Este și prima bătălie contra suveranității alimentare a statelor. Ținta conversiunii metasistemice este tocmai această suveranitate alimentară a statelor. Și în acest caz conversiunea a operat în chip viclean afișând grijă pentru bunăstarea socială a distrus suveranitatea alimentară în numele securității alimentare. Acest tip de război a fost experimentat în România în toate formele sale și lecția românească are o tristă valoare de lecție istorică universală privitoare la războiul contra popoarelor. Termenul de suveranitate alimentară a fost inventat (oarecum reinventat) de către membrii mișcării „Calea țăranilor” (Via Campesina, campesino, țăran, agricultor, în spaniolă). Via Campesina se prezintă pe sine drept „o mișcare internațională care coordonează organizațiile țărănești ale producătorilor mici și mijlocii (small and middle-scale producers), ale agricultorilor, ale femeilor rurale și ale comunităților indigene din Asia, America și Europa”[1]. Această organizație și doctrina corelativă au fost lansate în 1993. Este prima reacție anticonversionistă de mare scară din ciclul postmodern împotriva capitalismului oligarhic și a conversiunii prin periferializare. Via Campesina este o rețea compusă din 148 de organizații nutrite de aceiași filosofie îndrumătoare a „agriculturii durabile bazate pe gospodăria familială” (family-farm based sustainable agriculture). Suveranitatea alimentară desemnează „dreptul de a produce hrană pe propriul teritoriu” (ibidem). Atâta vreme cât un popor dispune, prin sistemul său de administrare a gospodăriei naționale, de sistemul logistic al acesteea (care, în cazul agrosistemului, este compus din infrastructura sa critică, adică din rețelele de irigații, din depozitul natural cel mai important, pământul, din stocul de animale și din regimul exploatațiilor), el va avea ”suveranitate alimentară”. Acestea sunt sistemele naturale supuse unei viclene de-naturări de către conversiunea sistemică mondială și de agenții acestui proces. Prin urmare, suveranitatea alimentară are ca suport un sistem logistic alcătuit din aceste patru componente: pământul, stocul de animale, exploatațiile (dimpreună cu sistemele de exploatație și cultura mediului), populația agrară (cu cei patru piloni: cultura muncii, cultura sănătății, cultura minții, cultura sufletului, cultura hranei). Când, ca urmare a războiului logistic, un popor nu mai poate susține, prin sistemele de spate ale frontului agricol național, funcționarea agrosistemului, putem spune că a fost înfrânt logistic și astfel și-a pierdut suveranitatea alimentară. Acesta ar fi semnul triumfului deplin al conversiunii sistemice de formulă periferială asupra sistemelor naturale. În afara suveranității alimentare nu putem imagina o securitatea alimentară sustenabilă, fiindcă alimentația unui popor care și-a pierdut suveranitatea alimentară nu mai depinde de agrosistemul național, ci de comerțul internațional, de importul agricol (în România acest tip de import atinge 80% în totalul necesarului alimentar al populației). Disproporția dintre sistemul comercial și sistemul național al asigurării cu hrană este cel mai fidel indicator al eficacității conversiunii sistemice și deci al efectelor acestui proces asupra sistemelor naturale. Comerțul este benefic dacă producția și societatea autohtonă sunt și ele dezvoltate. În studiul nostru vom elabora un sistem de indicatori și indici agregați pentru a evalua suveranitatea alimentară a României comparativ cu alte state europene. În accepția noastră, suveranitatea alimentară este condiția absolut necesară chiar dacă nu și suficientă a securității alimentare sustenabile. Ipoteza proporției directe între suveranitatea și securitatea alimentară derivă din legea fertilității descrescânde care ne avertizează că nu putem trece de un anume prag critic al exploatării și deci al de-naturării sistemelor naturale fără a pune în primejdie echilibrul acestora. Conversiunea agrosistemului național prin efectele economiei și deci al capitalismului periferial se face sub justificarea securității alimentare. În realitate această securitatea este corelativă suveranității alimentare astfel că cele două dotrine trebuiesc abordate împreună, în armonie nu în opoziție. Corelativul românesc al doctrinei  pe care se reazemă organizația Via Campesina este programul doctrinar al Fundației Naţionale pentru Civilizație Rurală și al Universității Ţărănești inițiate de către grupul de intelectuali de origine țărănească în frunte cu scriitorul Dinu Săraru – exponent marcant al al celei de-a treia intrări a ruralilor în literatură. În cadrul programului Universității Ţărănești am lansat ideea actualității „căii țărănești” și am elaborat platforma acesteea printr-un set de documente și acțiuni sociale rurale, pe care le-am promovat parțial prin revistele Fundației, „Renaștere rurală” și „Clipa” și deopotrivă prin studiile și cercetările Institutului de sociologie al Academiei Române, în frunte cu seria monografică, Viața și moartea în satul românesc, Tratatul de sociologie rurală și Dicționarul de sociologie rurală însoțit de Atlasul sociologic rural. În 1993 am relansat, cu prof Septimiu Chelcea și Dorel Abraham, director al CURS, și cu suportul Fundației J Maritain, cele două instrumente ale unui posibil program susținător al Căii țărănești (corespondentul românesc al organizației Via Campesina, care, ca organizație internațională, va fi fondată tot în 1993), iar concluziile primelor noastre cercetări și experimente asociative în cele trei sate, Maieru din Bistrița Năsăud, Idișelu de Jos în Bihor și Boteni în Argeș, au fost prezentate la Conferința de la Madrid. Proiectul de atunci a intrat, din păcate, în „Biblioteca proiectelor eșuate” ale culturii românești (proiecte care compun deja un stoc de alarmă), însă ideea n-a murit, retrăind în cadrul inițiativelor Fundației Naţionale pentru Civilizație Rurală, „Niște țărani”, așa cum s-a precizat, și deopotrivă în programul de cercetări sociologice rurale ale Institutului de sociologie al Academiei Române. Pornind de la constatarea că reforma oligarhică, principalul elaborat al conversiunii capitaliste în formula sa periferială, a împins agrosistemul românesc într-un câmp de acumulare a excluziunilor și arbitrariului, dominat de intersele din umbră ale regimului oligarhiei absenteiste a marilor corporații agricole și de egoismul marii piețe, care operează și el tot prin excluziunea socială a țăranilor, ar trebui inițiat un program de inspiraţie gustiană valorificând ideea unei renașteri rurale bazată pe cultura muncii, şi pe resuscitarea valorilor marii civilizații țărănești. Acest proiect-nucleu al unei posibile doctrine românești a suveranității alimentare se fundamentează pe cinci puncte: 1. Dreptul comunităților la cultura muncii și deci la producerea hranei prin munca proprie, pe pământul lor propriu, pe o muncă protejată, stimulată și augmentată de înlesniri juridice și civilizaționale mijlocite și garantate de stat; 2. Dreptul comunităților la cultura sănătății și deci la o hrană și o alimentație specificată cultural, de calitate și în cantitate suficientă pentru o viață sănătoasă; 3. Dreptul comunităților la cultura mediului, deci la un mediu sănătos, protejat de efectele unor exploatații devastatoare, adică bazată pe regimuri proprietare și de folosință care aduc istovirea pământului și îmbolnăvirea ecosistemelor naționale; 4. Dreptul comunităților la cultura minții și deci la o educație bazată pe prețuirea modului național de viață, a valorilor spirituale și a tradițiilor comunitare proprii, deodată cu garantarea accesului la „comunitatea școlară universală”; 5 Dreptul comunităților la cultura sufletului, și deci la respectul credințelor proprii, a tradițiilor și a acelor obiceiuri, simboluri și sărbători prin care o națiune s-a autodefinit identitar în decursul timpului. Aceste cinci punte pot servi ca piloni ai doctrinei suveranității alementare și deci ai unei filosofii autocentrate menită a tempera agresivitatea conversiunii capitaliste de formulă periferială asupra agrosistemului românesc. Doctrina suveranității alimentare mijloceşte o specificare a valorilor care susțin un agrosistem capabil să garanteze o alimentație sănătoasă, sigură, demnă, neatârnată de marile corporații agricole și deci de marea piață. Prin urmare, doctrina care a susțint programul nostru și pe care o socotim o variantă a doctrinei suveranității alimentare se situează între cele două mari fronturi de presiune: regimul corporatist al agriculturii și marea piață. Dacă doctrina securității alimentare este compatibilă și, într-un fel se poate transforma în instrument ideologic al celor două sisteme, corporația și piața, în schimb, doctrina suveranității alimentare nu se poate subordona acestora fiind expresia celeilalte entități rurale: comunitatea și sistemul gospodăriei rurale și al exploatațiilor familiale, care pot evolua spre formule asociative diverse, absolut necesare. Aici intervine, diferențierea noastră de doctrina Via Campesina. Noi credem că numai gospodăria familială mică și mijlocie nu se poate apăra de ofensiva corporației agricole și de presiunea spre excluziune a marii piețe. De aceea este absolut necesar să fie dezvoltate mecanismele asociative și comunitare și reforma rurală trebuie să meargă în această direcție, adică să suțină gospodăria familială prin regimuri asociative și prin crearea de comunități sătești, micoregionale și naționale sustenabile. Din mediul acestor aspirații legitime, deși limitate la entitatea singulară a micii gospodării familiale, s-a născut și organizația internațională Via Campesina. Să insistăm asupra acestei formațiuni care de circa 20 de ani polarizează energia anticonversionistă a unei mișcări rurale care nu se mai aliniază la comanda conversiunii capitalismului periferial și al regimurilor de oligarhie a marilor proprietari absenteiști pe care se reazemă megacorporațiile rurale. Această organizație internațională sintetizează într-o anumită formă neoruralismul mondial renăscut pe fundalul reactivității sistemelor naturale la efectele devastatoare ale conversiunii capitaliste și ale periferializării asupra agrosistemelor naționale la scară planetară.

Prof. Ilie Badescu

Universitatea Emaus



[1] http://en.wikipedia.org/wiki/Via_Campesina

Urmeaza:

Prelegerea a 6-a. Via Campesina şi doctrina căii paralele

One Response to "II. Neoruralismul. Prelegerea a 5-a: Războiul logistic şi noile riscuri pentru doctrina suveranităţii alimentare"

  1. Pingback: Prelegerea a 4-a. Țăranii și mișcarea anticonversionistă în războiul civilizațional | Universitatea Emaus

Leave a Reply

Your email address will not be published.