Home » Cursuri si conferinte » Prelegeri de noologie istorică (III). Soartă și destin în istoria popoarelor

Prelegeri de noologie istorică (III). Soartă și destin în istoria popoarelor

Prelegeri de noologie istorică (III). Soartă și destin în istoria popoarelor

emmaus icoanaPrelegerea a 3-a

Soartă și destin în istoria popoarelor

Înaintea morții sale, Moise, proorocul Domnului, binecuvintează poporul și proorocește pentru fiii lui Izrael, iar lui Levi și celor de după el,  Moise le tâlcuiește de-a dreptul jocul divin al sorții („Urimul Tău, Doamne, și Tumimul Tău să fie pentru bărbatul tău cel sfânt”: Deut., 33: 8). În I Regi, jocul sorții este încă mai răspicat adeverit: „Apoi Saul a zis: Doamne Dumnezeul lui Izrael, pentru ce n-ai răspuns Tu acum robului Tău? Dacă vina este asupra mea sau a fiului meu Jonathan , Domnul Dumnezeul lui Izrael, fă să iasă Urim, iar dacă vina este asupra poporului Tău Izrael, fă să iasă Tumim. Și sorțul a căzut pe Saul și pe Jonatan, iar poporul a ieșit drept”. (I Regi, 14: 40-41). Există, iată, o încrucișare între Urim și Tumim în viața popoarelor, pe care știința n-a încercat să o examineze. O teorie a megatrendurilor ne poate ajuta să circumscriem jocul sorții, adică rolul numărului greu, în istoria popoarelor. Marile tendințe sunt expresia unor numere grele de care popoarele n-au cum să scape. Popoarele sunt purtate de anumite curente ale  istoriei, denumite tendințe sau trenduri, ca barca de valurile mării. Tendințele lungi sau, cu un termen deja consacrat, megatrendurile, sunt fenomene sociale de mare amploare şi de durată lungă. Ele au forma fronturilor de val, care preiau în iureșul lor obiceiuri, instituţii, elite, popoare întregi, chiar grupuri de popoare, ne spun sociologii americani, John Naisbitt[1] și Alvin Toffler. Modernitatea, de pildă, a fost o asemenea tendință, un trend civilizaţional de la care nu s-a putut sustrage nici un popor al planetei. Eugen Lovinescu a numit acest fenomen de progresivă afiliere a popoarelor la „megatendința” (Naisbitt) modernizării printr-un termen anume conceput: sincronizare, considerând această regularitate drept lege generală a devenirii civilizaţiei universale. Termenul paralel pentru denumirea unei megatendințe în devenirea spirituală a omenirii este cel de „veac” (care nu este întotdeauna sinonim cu secolul). Veacul de acum și cel de apoi sunt, pentru creștini, două durate despărțite de a doua parusie (a doua venire a lui Hristos). Ivirea unei tendințe într-o populaţie este un fenomen care nu depinde de starea demografică ori de starea economică a unui popor, ci de stări de natură mai degrabă spirituală. Odată ivită, o tendință antrenează fenomene de aflux demografic. Megatendința poate fi, în anumite situații, produsul unor genealogii puternice. Apariţia genealogiei varege în istoria Rusiei, de pildă, a avut un efect aşa de mare, că, pe o durată lungă, putem vorbi despre trendul vareg în istoria Rusiei. Acest megatrend a antrenat un aflux populaţional extraordinar de susținere, care  s-a constituit mai apoi în suport al reformelor lui Ivan al IV-lea (cel Groaznic). Dispariţia acestei dinastii a fost un eveniment deopotrivă spiritual şi demografic, căci s-a petrecut prin stingerea neamului dinastic respectiv (care a și fost înlocuit de către linia dinastică a Romanovilor, lichidată mai apoi și ea de către bolșevici, care, inițial, fuseseră și ei o simplă sectă politică). Stingerea unei genealogii poate surveni și prin spor genealogic negativ, adică îmbracă forma unui trend constând din persistența sporului cu rată negativă de la un an la altul, astfel că pe durata unui ciclu generaţional genealogia se stinge (cei vii se sting treptat fără a mai fi înlocuiți de noi născuți). Numim această dinamică cu rată negativă de la un an la altul, pe durata unui ciclu generațional, moarte genealogică. Atunci când trendul acesta se multiplică într-o comunitate peste un anume prag critic (punct inflexionar) vorbim despre moartea comunităţii, ceea ce înseamnă că numărul familiilor cu rată negativă pe toată durata unui ciclu generațional a crescut într-o proporţie de alarmă. Studiile unei echipe a Institutului de sociologie al Academiei Române, avertizează asupra survenirii unei megatendințe spre moarte genealogică în corpul demografic rural al României. Toată România este încinsă de la nord-est spre sud și mai departe spre nord-vest cu o centură a îmbătrânirii demografice și a morții genealogice alarmante. Demoscopia rurală a României ne înfățișează un peisaj sepulcral. Golirea stupului rural este datorată celor două megatendințe socio-demografice dominante în tot arealul menționat: emigrarea și mareea morții. Într-un film al extraordinarei regizoare a cinematografiei românești, care este și va rămâne, Malvina Urșianu, o femee dintr-un sat muntenesc îi spune nepotului întors din Germania să-și revadă locurile natale și eventual să moară acasă: „ne moare neamul”. O tristețe ca de copârșeu se așterne deodată peste toate văile și munții din raza vederii eroului. Acel „ne moare neamul” cuprinde în sine cea mai teribilă angoasă etnodemografică a unui popor. Astăzi clasa politică românească a intrat într-o nesimțire împietrită față de această angoasă a neamului românesc. Pe toată curpinderea lumii rurale mor neamuri, se sting linii genealogice întregi. Într-un sat din Transilvania, Bârsăuța, vreme de zece ani nu s-a mai născut nici un copil, ne relata unul dintre marii noștrii ruraliști, Gheorghe Șișeștean, plecat și el cu frontul acesta de val spre veacul de apoi. În familiile de câte zece membrii ale Banatului de munte ori ale Bucovinei cu falnici păduri de brazi mai găsești azi câte o bătrână cu ochii lipiți de zare. De zece ani, marele demograf al României cernite, Vasile Ghețău, ne avertizează asupra zăbranicului care se tot lărgește peste corpul demografic al României. Ce vor mai fi românii peste un veac, se întreba înfrigurată una dintre marile doamne ale românismului, Elena Văcărescu? Vor mai fi un popor de 16 milioane, din cele 23, în următorii 50 de ani, răspunde ca un ecou demograful de azi, și dacă megatendința stingerii va continua vor mai rămâne risipiți cine știe cum în jurul paideumei Carpaților vreo nouă milioane peste un veac, un veac și jumătate. Trendurile, seriile, generaţiile istorice, genealogiile, ciclurile istorice etc., sunt tot atâtea fenomene şi procese care antrenează afluxuri populaţionale pe durate variabile încât putem vorbi despre o sociodemografie a trendurilor istorice şi sociale sau civilizaţionale de care depinde hotărâtor soarta popoarelor. Putem spune că asemenea tendințe şi proporţia afluxului lor populaţional sunt parametrii destinali ai popoarelor. Pentru populaţia rurală am determinat trendurile dezvoltării, subdezvoltării, stagnării, sărăciei verticale cu greutatea lor populaţională specifică. Tendințele ne ajută să citim înțelesurile dinamicii societăților în toate sectoarele lor. În politică, de pildă, ultima jumătate a veacului al XX-lea este inteligibilă prin încrucișarea violentă, pe care Huntington o numește „ciocnire”, a celor două trenduri care au dominat scena politică a României: național-comunismul și internațional-comunismul (denumit și neocominternism, după ce Stalin a dizolvat Kominternul ca organizație). Tot ceea ce s-a întâmplat în politica românească în cei 40 de ani de regim politic comunist și în ultimii 20 de ani de regim oligarhic se leagă văzut și nevăzut de ciocnirea celor două megatendințe și structuri de putere. Evoluțiile socio-politice au îmbrăcat forma unor oscilații între o fază de predominare internațional-comunistă și una de predominare național-comunistă. Cele două sunt radical distincte și istoricește au dominat scena politică și au marcat destinul unor categorii întregi ale poporului român. Toată perioada de după 1947 până prin 1962 a fost una de predominare a internațional-comunismului promoscovit. Între 1962 și 1989 se poate vorbi despre o predominare a național-comunismului de care se leagă și relansarea curentului spre o reconquistă culturală națională, cum ne spune chiar termenul. Analiza istorică va preschimba porecla, dacă nu în renume, oricum în concept bine alcătuit, închegat și lucid. După 1989, tendința neocominternistă a peluat culoarea epocii și s-a folosit cu mare abilitate de regimul oligrahic postdecembrist. Pragul de la vârf al mistificării adevărului istoric cu privire la semnificația național-comunismului este raportul asupra comunismului. Acesta amestecă perioadele spre a escamota distincția celor două megatendințe și structuri de putere și se folosește de jumătățile de adevăr pentru a promova concluzii și linii mincinoase de interpretare a dinamicii culturii, de pildă, pe durata trendului național-comunist. Ciocnirea celor două megatendințe politice a fost principalul factor de destin al poporului român în tot acest interval. Nu vom stărui mai mult aici asupra chestiunii. Schimbând registrul de scară al analizelor, vom sesiza că democopia tendințelor ne ajută să reinterpretăm destinul întregii civilizații europene din ultimii 600 de ani. O megatendință istorică de durată milenară cu mare impact destinal asupra Europei a fost, de pildă, ceea ce Mackinder numește invazia de popoare migratoare asupra ariei de crescent interior. Confruntarea dintre trendul sedentarităţii şi trendul invadator a fost vreme de 1000 de ani factorul de destin al popoarelor crescentului interior. În acel interval, din toată aria Romaniilor orientale, a supravieţuit singurul popor autohton al regiunii, românii (căci aromânii, adică ramura sudică a romanităţii orientale, au căzut din condiţia de popor cu vocaţie statală în secolul al XVIII-lea, supravieţuind numai ca etnicitate risipită în cadrul câtorva state diferite), şi au apărut câteva popoare noi, în arealul acesta, după cum tot prin această intersectare de trenduri putem explica şi dispariţia unor popoare, precum cumanii, avarii, vizigoţii, hunii, ostrogoţii etc. Toate acestea au fost popoare migratoare, cu excepţia cumanilor care intraseră în faza timpurie a unei relative sedentarităţi în spaţiul de la sudul şi sud-estul Carpaţilor. Fenomenul dominant al epocii acesteia este încrucişarea şi intersectarea de trenduri. Procesul a durat, cum s-a precizat, 1000 de ani şi a constat în asocierea fiecărei tendințe cu un aflux populaţional anume, care a împărtăşit apoi cursul acelei tendințe anume. Românii nord-dunăreni, ataşaţi tendinței sedentarităţii, au supravieţuit prin acea tendință ca popor cu vocaţie statală. Putem spune că ceea ce a conferit un destin etnopolitic popoarelor acestui spaţiu a fost pariul pe miza sedentarităţii, pe miza trendului cultivator. Popoarele migratoare care au părăsit trendul migrator, precum ungurii și slavii de sud, au reuşit să se salveze şi au devenit ele însele popoare constructoare de stat. În schimb, toată cohorta de popoare care au mizat pe trendul migrator, Kazari, Cumani, Pecenegi, Calmuci, Vizigoţi, Avari etc., au dispărut din istorie. „Între secolele al V-lea şi al XVI-lea, a ţâşnit din Asia Centrală o succesiune de popoare nomade”, Huni, Avari, Bulgari, Maghiari, Kazari, Cumani, Pecenegi, Mongoli şi Calmuci, „ameninţând să cucerească statele şi popoarele aşezate în aria de crescent” (Europa, Orientul Mijlociu, Asia de sud-est, China, Asia de sud-vest, Japonia, Coreea)[2]. Cel de-al doilea mare trend, un adevărat suport al unui megaciclu istoric de importanţă covârşitoare pentru înţelegerea lumii ca întreg, a fost cel al explorărilor geografice pe care Mackinder le atribuie „generaţiei columbiene”. Impulsul explorărilor a conferit persistenţă orientării populaţiilor occidentale; același impuls a adus pe scena istoriei o generaţie de care se leagă destinul popoarelor Occidentului. „Marinarii generaţiei columbiene” au folosit „puterea maritimă” pentru a „înconjura (envelope) Asia centrală” (ibidem). „Efectul politic” al „ascensiunii puterilor maritime” a fost „inversarea relaţiilor dintre Europa şi Asia”. Aşa se face că spaţiul european s-a mărit considerabil graţie acestui trend şi orientării spre el a unui aflux populaţional constant pe o durată de 400 de ani. Europa a reușit să se mențină în acest trend vreme de 400 de ani. China, care a început explorărilr odată cu portughezii s-a oprit la un moment dat în chip inexplicabil ceea ce a condus la răsturnarea axului de gravitație al idtoriei universale de la est spre vest. În era modernă, „Europa s-a afirmat pe scena lumii multiplicând de 30 de ori suprafaţa maritimă şi a zonelor de ţărm la care Europa avea acces şi învăluind cu influenţa ei puterea terestră eurasiatică care ameninţase până atunci însăşi existenţa Europei”[3]. Cum se transmite mobilul unei tendințe anume la un mare număr de oameni şi la populaţii întregi (care-şi fac din acel mobil propriul lor impuls, orientare constantă pe o durată lungă și pe o rază mare de cuprindere) este un fenomen încă insuficient cercetat şi deocamdată ne-elucidat. Faptul că brusc o maree demografică este pusă în mişcare de un trend anume căruia îi şi devine suport şi vehicul este aproape misterios. Ne vom referi la această chestiune în numărul viitor.

 

Ilie Badescu

Universitatea-Emaus.Ro



[1] John Naisbitt, Megatrends. Ten New Directions Transforming Our Lives. Warner Books, 1982 și Megatrends 2000. Ten New Directions for the 1990s. William & Morrow Company, Inc., 1990. Metoda a fost aplicată la studii de scară.

[2]The Geographic Pivot of History”, p. 242 în „Democratic Ideals and Reality”, apud F. Sempa, Geopolitics, from the Cold War to the 21st Century, New Brunswick, New Jersey, 2007, 17

[3] (Mackinder, op.cit., pp. 257-258, în „Democratic Ideals and Reality”, apud F. P. Sempa, op.cit., p. 12)

Leave a Reply

Your email address will not be published.