Home » Cursuri si conferinte » Prelegeri de noologie istorică (II). Marea vindecare: religia creştină

Prelegeri de noologie istorică (II). Marea vindecare: religia creştină

Prelegeri de noologie istorică (II). Marea vindecare: religia creştină

Maica Domnului plangand Sec XVI Manastirea Varatec - CNRPrelegerea a 2-a. Marea vindecare: religia creştină

Ori de câte ori creaţia şi iubirea, adică trăirea morală pură, sunt blocate, se dezlănţuie crize care distrug unitatea persoanei şi aruncă civi­lizaţiile în faze ale declinului preanunțând dezastre finale. Forţa care s-a manifestat sub forma puterii vizionare a lui Jung, lăsându-se captată sub forma unei viziuni catastrofice, este aceeaşi cu cea care s-a transmis actelor creatoare, care au făcut gloria civilizaţiei europene şi care s-a izbit, iată, de miile de stăvilare prin mijlocirea cărora aceeaşi civilizaţie doreşte să închidă lumea în ţarcul spiritului unei epoci, al unei configuraţii, al unui proiect şi al unui singur tipar: cel european modern etc. Asemenea stăvilare sunt expresia încercării nesăbuite de a confisca această forţă suprafirească spre a face din ea vehicolul orb al unui tipar înălţat la rangul unei religii noi, tiparul european târziu, adică afirmat în amurgul civilizaţiei occidentale în şi prin toate idolatriile marelui conglomerat pozitivist, stăpânul fără putere al acestei civi­lizaţii. Iată dar că nu este vorba doar despre un sens al sălbăticiei naturii de vreme ce putem vorbi şi despre o sălbăticie a civilizaţiei. Înţelegem deodată cu aceste descoperiri ale lui Jung rostul şi rolul uriaş al marii religii nemij­locite, transmisă adică în chip direct de către Dumnezeu Fiul, deci prin revelaţie supranaturală, creştinismul. Prin aceasta, observă Jung, “întregul inconştient a pătruns în ţinuturile psihice ale experienţei interne, şi omul a fost făcut conştient de tot ceea ce face parte din configuraţia sa adevărată”[1]. Dincolo de interpretările reducționiste ale lui Jung, chestiunea și deci analiza jungiană este de natură să ne tulbure şi să ne prevină asu­pra cauzei ascunse a crizei în care s-a prăbuşit omenirea în ultimii 200 de ani. Cauza crizei, cum vedem, ţine de faptul că civilizaţia ultimilor 200 de ani s-a înălţat ca o stavilă în calea unei energii cosmice (necreată, căci este de la Dumnezeu, cum ne-a prevenit Sf. Grigorie Palamas) şi a provocat inhibiţia funcţiei creatoare în omenire (sau cel puțin la scara de manifestare expansionară a civilizației europene), ceea ce a dus la o formă nouă de Paranoia, o paranoia a suprematismului intelectual, ateu, somatomorfic, al cărui exclusivism aruncă omenirea într-o fază de destrămări cu imprevizibile consecinţe.

Nucleul creştin a rămas neafectat de forţele dezechilibrării pentru un mileniu – până când primele semne ale unei noi transformări de conştiinţă au început să apară în secolul al XI-lea. De atunci înainte, simptomele neliniştii şi ale îndoielii s-au accentuat, până când, spre sfârşitul celui de-al doilea mileniu, schiţa unei catastrofe universale a devenit inte­li­gibilă, mai întâi în forma unei ame­nin­ţări la adresa conştiinţei. Această ame­ninţare constă în gigantism – cu alte cuvinte, într-un hybris al conştiinţei – ca în aserţiunea: “Nimic nu este mai mare decât omul şi faptele sale”. Apăreau şti­in­ţa, morala şi politica “omului au­to­nom”, al celui ce mută centrul de la Dumnezeu în sine însuşi. Ordinea teocentrică a lumii lasă locul sub-ordinii antropocentrice, decretată singura şi suprema ordine ceea ce imprimă figurii omului un gigantism patologic. “Celălalt tărâm şi trans­cendenţa adevărului creştin au fost pierdute, şi cu aceasta a fost pierdută convingerea că totalitatea este realizată în lumea cealaltă”[2]. Europa se află deci în faţa unei uriaşe cotituri: “lumea creştină este acum integral confruntată cu principiul răului, cu nuda injustiţie, cu tirania, minciuna, sclavia şi constrângerea conştiinţei. Această manifestare a răului dezvelit a îmbrăcat o formă (…) în naţiunea rusă; dar prima sa erupţie violentă s-a produs în Germania (…). Se vede cât de mult a fost creştinismul subminat în secolul al XX-lea. Răul nu mai poate fi minimizat prin eufemistul privatio boni. Răul a devenit o calitate determinantă a realităţii. El nu mai poate fi eliminat din lume prin circumlocare. Trebuie să învăţăm cum să-l manipulăm, fiindcă el este aici spre a sta (…). În orice caz, ne aflăm sub necesitatea unei reorientări, o metanoia (…). Orice formă de drogare (addiction) este rea, indiferent dacă narcoticul este alcool, morfină sau idealism. Trebuie să ne ferim să vorbim despre bine şi rău ca despre nişte opoziţii absolute (…). Recunoaşterea realităţii răului relativizează în mod necesar binele, ca şi răul, convertindu-le pe amândouă în două feţe ale unui întreg paradoxal (…). Relativitatea lor nu înseamnă că aceste categorii nu există ori sunt invalide (…). Cu alte cuvinte, nu trebuie să sucombăm în faţa nici uneia dintre opoziţii. Un patern util este furnizat de acel neti-neti al filosofiei indiene”[3]. Un altul este acel nil admirari, pe care noomorfoza profundă a poporului român l-a adus până în secolul XX, deşi el părea apus de două milenii. Sociologia noologică pe care o propunem noi face din identificarea căilor pe care popoarele ele însele le-au descoperit înlăuntrul etnomorfozelor ca răspuns la asemenea crize, o ţintă supremă. Agape-ul creştin revelat omenirii de Însuşi Fiul lui Dumnezeu este sinteza tuturora. Dorul românesc, ca şi maytreiul indian ori erosul grecesc etc. sunt toate noomorfoze care conţin secretele confruntării cu marile crize. Criza primă a omului european decurge, în viziunea lui Jung, din aceea că “naţiunile creştine au neglijat să dezvolte adevărul creştin în cursul seco­lelor”[4]. Marii creatori, misticii (de la Gioacchino da Fiore, până la Meister Eckhart) au rămas obscuri pentru cei mai mulţi. Dar înainte de a examina aspectele prin care se developează criza aceasta, cercetăm încă alte caracteristici ale acelei stranii forţe, care, cum vedem, pare a fi capabilă să-şi stabilească se­diul şi în inconştient. În mod curios, slăbirea corpului, în caz de boală, permite acelei forţe o extraordinară detaşare, astfel că avem argumentul puterii sale de a “pă­răsi” câmpul conştiinţei, spre a reveni apoi în “centrul” acesteia cu un anume decalaj, ameninţător de multe ori. Fenomenul este tulburător peste măsură şi dacă el n-ar reprezenta o experienţă a lui Jung, n-am îndrăzni să insistăm asupra unei anume întâmplări care-l ilustrează, prin care-a trecut psihologul elvețian. În 1944, în urma unei grave răniri şi a unui atac de inimă, marele psiholog face experienţa eliberării “eului” din câmpul individuaţiei, experienţă pe care-o re­la­tează detaliat în volumul său, “Amintiri, vise, reflecţii”.

 


[1] Nu vom stărui aici asupra alunecărilor lui Jung pentru care Inconștientul este forța de ultimă instanță a dinamicii spiritului omenesc, creatorul fiind doar un implicat al dinamicii arhetipale are subîntinde devenirile inconștientului: ”Acesta a fost un pas decisiv, nu numai pentru om, dar şi pentru creator – care, în ochii celor  ce-au fost eliberaţi din întuneric, (…) a devenit “summum bonum” Ibidem, p. 328.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem, p. 329-331.

[4] Ibidem, p. 331.

Leave a Reply

Your email address will not be published.