Home » Cursuri si conferinte » Prelegeri de noologie istorică (I). Cum se îmbolnăvesc epocile, popoarele, civilizațiile și cum se pot vindeca

Prelegeri de noologie istorică (I). Cum se îmbolnăvesc epocile, popoarele, civilizațiile și cum se pot vindeca

Prelegeri de noologie istorică (I). Cum se îmbolnăvesc epocile, popoarele, civilizațiile și cum se pot vindeca

cleopa si luca emausTrei prelegeri de noologie istorică

Cum se îmbolnăvesc epocile, popoarele, civilizațiile și cum se pot vindeca.

 Psihism obiectiv, zone de criză și metode de vindecare colectivă (două prelegeri)

Prelegerea 1: Hibrisul epocilor sau maladiile istoriei

Forțele care influențează viața noastră au trei surse: a) „energiile necreate”, cum le-a denumit Sf Grigorie Palama, care susțin lucrarea Duhului lui Dumnezeu în lume; în dinamica vieții noastre, acestea îmbracă forma latențelor sufletești și ele compun substratul vitalității noastre; b) energiile naturii, așa cum au fost ele sădite de Dumnezeu la scenariul creației (energiile apelor, ale pământului, ale subsolului, ale plantelor și animalelor, ale elementelor etc.); c) energiile istoriei care sunt, de fapt, formațiuni energetice ale timpului social, un fel de conserve, pe care timpul le alimentează în și sub forma acțiunilor umane și pe care omul le consumă. Intersecția acestora  se regăsește sub forme diverse, de la forma persoanei umane la formele naturii și ale societăților omenești. Sarcina pe care și-a asumat-o știința a fost aceea de a identifica locurile în care se pot căuta explicații ale acestor „noduri energetice” sub aspectul proporțiilor, al vectorilor, al configurațiilor, al devierilor, al crizelor etc. Epoca modernă a mizat, în ceea ce privește „localizarea” cauzelor explicateive, pe determinismul natural fie că este vorba despre determinismul naturii fie al societății. În felul acesta s-a pierdut cu totul din vedere lucrarea energiilor divine din om, din mecanismul societății și din marea desfășurare cosmică a manifestărilor naturii. Reacția la această schilodire a spiritului științific n-a întârziat prea mult. Ea s-a produs atât în cadrul fislosofiilor spiritualiste fie în și sub forma unor domenii noi precum a fost și „psihologia inconștientului” fie de-a dreptul prin marea insurecție a noologiei abisale datorată literaturii patristice și de pe la 1600 încoace autonomiei studiilor noologice pentru a căpăta formularea metodologică propriu-zisă prin ceea ce Lucian Blaga a denumit „noologie abisală”. Un marea freamăt s-a produs în câmpul spiritului științific european când psihologia analitică a lui Freud și încă mai puternic psihologia inconștientului colectiv a lui Jung au dezvălui un loc ascuns al explicațiilor la dinamica energetică a persoanei, a societății și deci a civilizațiilor. Acel loc ascuns vederii pozitiviste de naturalismul metodologic dominator în științele europene a fost tocmai inconștientul individual, ca la Freud, și colectiv, ca la Jung. Raționalismul individualist sau formal al vechiului spirit științific a făcut un pas înapoi fiindcă itraseră pe scenă forțe și formațiuni psiho-spirituale obscure care concurau la rolul „locului explicativ” al dinamicii persoanei, societății și chiar al vieții însăși în taote formele ei. Provocarea cea mai radicală pentru spiritul științific a fost aceea a crizelor și a dezastrelor, care au aglomerat acele scrieri poreucupate de misterul răului numite teodicei. Noile științe cuprindeau, în felul lor, un fel de teodicei implicite, repcum este teodiceea norocului în sociologia lui Max Weber. Dinamismul răului în istorie ca și în viața persoanei umane trebuia explicat și psihologia abisală a unui Jung, de pildă, a muta locul explicației în dinamica inconștientului colectiv. Noologia, așa cum am regândit-o noi, caută locul explicației la intersecția dintre energiile necreate în froma lor de latențe sufletești, nedatorate nici naturii, nici istoriei și nici culturii și un fel de spirit interior al organizărilor generice, de la organizarea numită persoană umană la organizările numite instituții, în frunte cu organizarea eclesială al cărei rezumat instituțional este biserica, ori la organizările numite comunități umane, civilizații, formațiuni istorice sau orânduiri, cum le numea Marx ori la organizările acelea foarte curioase denumite opere culturale sau spirituale din care se compun culturile omenești (religii, mituri, rituri, cutume, simboluri, opere eponime și toate operele după sfere, genuri, specii etc.).  Această intersectare este ignorată de Jung, cel care a dus totuși cel mai departe explicațiile localizate în câmpul energiilor aisale. În viziunea lui Jung, inconştientul colectiv nu se modelează după culturi şi popoare astfel încât explicaţia diverselor crize şi dezastre ale omenirii trebuie legată de “legile” func­ţionale universal-valabile ale inconștientului însuși care dobândește astfel forma unui fel de psihism obiectiv. Conținutul esențializat al acestui psihism obiectiv sunt arhetipurile, un fel de imagini primordiale ale omenirii, structurate în cadrul experiențelor fundamentale ale omului ca ființă generică, adică ale speciei umane. Locul cauzelor explicative ar fi, în această înțelegere, tocmai acest psihism obiectiv sau de specie care îmbracă forma inconștientului colectiv. Ne putem totuşi întreba, chiar cu probele furnizate de Jung, cum se face că Elveţia este ocolită de criza erei wilhelmine, de tragicele devastări ale celor două războaie mondiale, şi totodată trebuie să ne minunăm sesizând o anume topografie a regiunii subliminale a spiritualităţii europene, ca de pildă cea subîntinsă de axul nord / vest – sud / est, acelaşi de 4000 de ani. După cum ar trebui să ne mire “locul” curios al oraşului Alexandria şi înclinaţia de a-i atribui, cum subliniază Jung, gnosticului Basi­li­ade cele şapte exortaţii către cei morţi. De ce lui Basiliade şi de ce în Alexandria, “oraşul în care Răsăritul se întâl­neşte cu Apusul”? remarcă Jung. Ne putem întreba, de ce prima soteriologie, care a făcut din sărăcie condiţia salvării (ca în concepția marxistă care leagă salvarea omenirii de proletariat, adică de clasa cea mai defavorizată) şi din orizontul manifestărilor acesteia loc al salvării, a fost legată de agentul rus și deci de disponibilitatea acestuia de a aplica în istorie soteriologia marxistă? Cum se face că cele două războaie mondiale sunt dezlănţuite de aceeaşi populaţie germanică? Ne mai putem întreba, iarăşi, ce explicaţie are faptul că două spirite opuse, Descartes şi Pascal, au avut, la un moment dat al vieţii lor aceiaşi viziune, una şi aceeaşi, vizi­unea flăcărilor care destramă lumea? Dealtminteri, nici Jung nu scapă de ispita de a lega într-un mod specific arhe­tipurile de noomorfoza popoarelor, ba chiar de noomorfoza comunităţilor familiale. Ipoteza pare a trimite atenţia spre ideea că, totuşi, în câmpul in­con­ştientului, cadrul care pune hotare unor experienţe noomorfice este cadrul eului comunitar. Familia, tribul, poporul, naţiunile, religiile, sunt tot atâtea cadre ale acestor experienţe abisale, fiind totodată încadrări ale aceluiaşi tip de energie şi de trăire prin care se ilustrează tipologia eului comunional sau comunitar.

Se iveşte, iată, posibilitatea interpre­tării ştiinţifice (şi a credibilităţii) puterii blestemului, adică a eficacității nevizibile a energiilor eului comunitar. E ca și cum, fiecare dintre noi este conținut în dinamismul spiritual al eului comunitar (fiul nu poate ieși niciodată complet din egoul părintesc, etnicul din egoul comunitar al neamului său etc.). Cei vechi ştiau bine lucrul acesta şi se temeau de “blestemul părinţilor”, bunăoară, cea mai cruntă formă de blestem. În această clasă de manifestări poate fi încadrat “blestemul” Doinei eminesciene. Jung a deschis drumul către o ştiinţă a blestemului. “Eu ştiu, cu mare intensitate, mărturiseşte Jung, că mă găsesc sub influenţa unor lucruri şi chestiuni care au fost lăsate nesăvârşite şi fără de răspuns de către părinţii şi bunicii mei ori chiar de către strămoşii mai îndepărtaţi. Aceasta se înfăţişează adesea de parcă ar exista karma impersonală în interiorul familiei, care trece de la părinţi la copii. Întotdeauna mi s-a părut că trebuie să răspund unor întrebări pe care destinul le-a pus înaintaşilor şi la care ei nu răspunseseră încă, sau ca şi cum eu ar fi trebuit să împlinesc ori să continui lucruri pe care perioadele anterioare le-au lăsat neisprăvite”[1]. Deşi ipoteza unei legături între aceste “probleme”, care se întorc în urmaşi aşteptându-şi soluţionarea, şi eul comunitar îl ademeneşte pe marele psiholog, totuşi el nu se încumetă să traseze hotarele unui răspuns neechivoc. “Este dificil să determini, observă Jung, dacă aceste chestiuni sunt mai degrabă de natură generală ori mai curând de natură personală”[2]. Totuşi, balanţa este înclinată, în cele din urmă, spre ipoteza “naturilor colective”: (…) “Sfera personală este într-adevăr tulburată, dar o atare tulburare nu este obligatoriu primară; ea poate fi şi secundară, o consecinţă a unei schimbări insuportabile de atmosferă socială. Cauza tulburării ur­mează a fi căutată nu în mediul perso­nal ci mai degrabă în situaţia colectivă. (…). Ca toţi cei capabili de o anume introspecţie, am considerat a fi în afară de orice îndoială că sciziunea din interiorul personalităţii mele este propria mea problemă şi răspundere. Faust a simplificat oarecum problema prin confesiunea sa: «În pieptu-mi, două suflete îşi au sălaşul»; dar Faust n-a aruncat nici o lumină asupra cauzei acestei dihotomii (…). În zilele în care am citit pentru prima dată Faust, n-am fost capabil să determin cât de amplu redă ciudatul mit eroic al lui Goethe o experienţă colectivă şi nici că el a anticipat profetic destinul germanilor”[3]. Jung se mărturiseşte, dar se şi examinează, prin Faust, pe care-l  consideră un “mit” colectiv, dar şi unul personal, astfel încât se simte implicat în “hybrisul faustian care a cauzat moartea lui Philemon şi a lui Baucis, de parcă el însuşi ar fi contribuit în acel trecut la comiterea omorului celor doi bătrâni”[4]. Chestiunea devine tulburătoare când psihologul elveţian descoperă că străbunicul său fusese unul din fiii nelegitimi ai lui Goethe. Fără a crede în reîncarnare, Jung este convins că “viitorul este pregătit cu mult înainte şi deci poate fi ghicit de clarvăzători. Astfel, când veş­tile despre încoronarea Kaiserului Wilhelm I au ajuns la Versailles, Burckhardt a exclamat «Acesta este începutul dezastrului Germaniei». Arhetipurile lui Wagner băteau deja la uşă şi cu ele o dată experienţa dionisiacă a lui Nietzsche – care ar putea fi atribuită mai degrabă zeului ecstaziei, Wotan. Hybrisul erei wilhelmine a alienat Europa şi a pavat drumul pentru dezastrul din 1914”.[5] Să remarcăm, în trecere deocamdată, că în toate acestea putem identifica un fel de spirit interior al organizărilor care tinde să se autonomizeze întunecând latențele sufletești și deci aruncând lumea în dezechilibru. Acesta este hybrisul erei wilhelmine, cum îl califică Jung. Ceea ce-i scapă lui Jung, așadar, se referă la faptul că acest spirit interior al organizărilor nu este originar și nici singular, ci este acompaniat din adâncuri insondabile de altfel de energii care nu datorează nimic organizărilor însele fie ele chiar și sub forma comunităților originare fixate în inconștientul colectiv sub forma arhetipurilor. Acele energii integral latente sunt energiile necreate și ele sunt o frână în calea tendinței spre autonomism obiectiv (ontologism, ontologizare) al spiritului interior al diverselor organizări, inclusiv al celor care se manifestă prin și sub forma eului comunitar. În realitate, dincolo de acesta veghează un altfel de eu, tainic și incomprehensibil, adânc și atotmodelator chiar dacă de ultimă instanță și acesta este Eul divin, Duhul lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu intervine direct atunci când organizările amenință echilibrul ontologic al umanității ori al naturii, așa cum a intervenit salvator în istoria evreilor și înainte și în timpul captivității și după ieșirea din captivitate dar aceste intervenții se explică doar prin misiunea universală la care Dumnezeu a chemat poporul evreu numindu-l ca atare, adică popor ales, chemat la o misiune universală, inteligibilă pentru creștini prin fenomenul supranatural, integral dumnezeiesc al kenozei. După acel moment chestiunea devine mai obscură, greu comprehensibilă. Când spiritul organizărilor imanente se autonomizează, cum s-a întâmplat cu spiritul epocii wilhelmine, un fel de saeculum germanic, echilibrul lumii este tulburat în adâncuri. Acesta este hisbrisul epocilor, al popoarelor, al civilizațiilor. În vederile psihologului elvețian acest hibris are puteri teribile, căci atrage popoare și epoci întregi în dezechilibru. Este enunțată ipoteza unor altfel de fundamentări ale crizel, de esență psihospirituală.

Jung nu abandonează deci ipoteza despre un hybris al epocilor şi al unor popoare, care devin astfel cadru din care vor ţâşni curentele dezastrelor. De ce era wilhelmină a fost aceea care a pavat drumul către dezastrul lui 1914? A fost ea câmpul unei proorociri, ori chiar agentul care a împins omenirea într-o criză încheiată cu un dezastru? Ce puteri are individul el însuşi să se sustragă din curentele tragediilor colective?

“În tinereţea mea (în jur de 1890) mărturiseşte Jung, eram captat in­conştient de acest spirit al epocii şi n-a­veam metode la îndemână spre a mă sustrage din el. Faust a atins o coardă în mine (…). El a trezit în mine chestiunea opoziţiilor, bine şi rău, spirit şi materie, lumină şi întune­ric. Faust (…) îşi întâlneşte partea întunecată a fiinţei sale, sinistra sa umbră, Mefistofel, care, în ciuda dispoziţiei sale negativiste, repre­zintă adevăratul spirit al vieţii opus aridului savant, care se balansează pe pragul sinu­ciderii (…). Goethe realizase, în mod virtual, un model şi un profil bazal pentru propriile mele conflicte şi soluţii. Dihotomia Faust-Mefistofel se afla împreună cu mine înlăuntrul unei persoane unice, şi eu eram persoana aceea (…). El era des­tinul meu (…). Mai târziu mi-am le­gat conştient opera de (…): respectul pentru drepturile eterne ale omului, de recunoaşterea «trecutului» şi de continuitatea culturii şi a istoriei intelectuale[6]. Faust deci a clarificat în con­ştiinţa lui Jung esenţa crizei personale dar și a crizei epocii, fiindcă personajul lui Goethe este un simbol în care sunt împachetate componentele și tensiunile crizei, ale hibrisului care copleșise epoca întreagă și persoana umană însăși. Modelul literar este un cadru bine conturat al unei contradicţii bazale, cu o incidenţă mult mai generală. În personajul literar este cristalizat, aşadar, conflictul unei epoci, hybrisul ei şi al poporului din care a ieşit opera respectivă. Faust este un cadru de profeţie germană şi, mai ge­ne­ral, europeană. El trebuie interpretat ca atare. Jung interpretează întregul câmp al noomorfozei, echilibrul omului, prin raportare la eul comunitar, la ceea ce el numeşte “recombinarea componentelor strămoşeşti”. Nimic în corpul şi în sufletul nostru nu este cu desăvârşire nou. “Sufletele noastre ca şi corpurile noastre sunt compuse din elemente individuale care au fost toate deja prezente în rândurile strămoşilor noştri. «Noul» din psychea individuală este o necurmată reconfirmare de vechi componente. Corp şi suflet deci au un caracter intens istoric…”[7]. Şi totuşi ceva s-a petrecut cu noi, ceva care ne-a smuls din rădă­cini. “Am plonjat într-o cataractă a progresului care ne mătură azvârlindu-ne într-un viitor cu o violenţă cu atât mai sălbatecă cu cât mai departe ne poartă de rădăcinile noastre. Odată rupţi de trecut, acesta este de regulă anihilat şi mişcarea înainte nu poate fi de nimic oprită. Dar tocmai pierderea legăturii cu trecutul, dez­rădăcinarea noastră, este cea care a dat naştere “nenorocirilor” civilizaţiei (…). Noi nu mai trăim din ce avem, ci din promisiuni, nu mai trăim în lumina prezentului, ci în întunericul viitorului, care ne aşteptăm să aducă, în cele din urmă, un răsărit de soare (s.n.). Refuzăm să recunoaştem că tot ce este mai bine este cedat cu preţul a ceva mai rău; ca de exemplu speranţa unei libertăţi mai mari este amânată de o sporită înrobire, ca să nu mai vorbim de pericolele teribile la care ne expun cele mai strălucite descoperiri ale ştiinţei”[8].

Cauza cea mai clar delimitată, răspunzătoare pentru marea criză a omului este, aşadar, ruperea de trecut. A­ceastă ruptură este, în viziunea lui Jung, un factor de blocare a noomorfozei, şi deci cauza fermă a crizei spiri­tului creator şi în ultimă instanţă a crizei con­şti­inţei identităţii, cea mai gravă expresie a crizei antropologice. În realitate, într-o asemenea rupere de trecut pulsează ruptura mai adâncă dintre spiritul epocii și substratul latențelor sufletești care mențin echilibrul și stabilitatea lumii dacă este păstrată armonia dintre cele două componente ale noomorfozei, spiritul din adânc sub formula latențelor sufletești și spiritul care s-a instaurat prin mijlocire instituțiilor, a unor opere, a noilor tehnologii, a unor tipare noi de viață colectivă etc. “Cu cât înţelegem mai puţin ceea ce-au visat şi au căutat pă­rinţii şi strămoşii noştri, cu atât mai puţin ne vom înţelege pe noi înşine, şi astfel vom contribui cu toate puterile noastre la smulgerea individului din rădăcinile sale şi din instinctele sale de orientare, astfel că el devine o particu­lă într-o masă, condus, guvernat doar de ceea ce Nietzsche a numit spirit de gravi­taţie. Reformele prin avansuri, adică, prin noi metode, sunt desigur impresionante la început, dar pe lung termen, ele sunt dubioase şi în orice caz scump plătite. Ele sporesc, fără îndoială, ferici­rea sau mulţumirea poporului ca întreg. În cele mai multe cazuri, ele sunt îndulciri dezamăgitoare ale existenţei, precum comunicările mai rapide, care accelerează mai neplăcut ritmul vieţii şi ne lasă mai puţin timp decât oricând înainte. Omnis festinatie ex parte diaboli est – orice grabă este de la diavol, precum cei vechi obişnuiau să ne spună.”[9] Chestiunea este tulburătoare, fiindcă aflăm că orice ruptură de trecut, de moștenirea spirituală a popoarelor este expresia unui dezechilibru mai adânc care amenință nu doar ființa popoarelor, ci însăși ființa generică a omului. Omul însuși este în primejdie. Această forță diabolică îmbracă cele două expresii: rutpura de trecut și graba reformelor, fuga spre un viitor cu atât mai cețos cu cât ruptura de trecut e mai gravă.

Ne confruntăm, iată, cu un fenomen care se înfăţişează sub titlu de lege în privinţa puterii omului de a tulbura noomorfoza popoarelor şi a unor epoci istorice întregi. Există forţe care pot inhiba procesele trăitoare la scara variabilă a colectivităţilor omeneşti. Între acestea ideologiile utopiene, mesianismele imanentiste în genere, ideologiile antitradiţionaliste şi antiorganiciste au efecte devastatoare. Acestor ideologii trebuie să le adăugăm consumerismul în genere, şi tot astfel e necesar să consemnăm efectul de blocare a manifestărilor trăitoare, la omul modern, indus de toate pseudoreligiile care au decurs din auto­no­mismul postrenaşterii, de la raţiona­lism la pozitivismul extrem, adică la mo­delul cunoaşterii netrăitoare, cu un singur subiect. Tulburătoarea chestiune a noomorfozelor este legată de permanenţa unor “centre” de densitate spirituală care imprimă direcţia proceselor sufleteşti şi intervin, ca atare, în procesele creatoare sub forme diferite, de la clarviziuni, la intuiţii fundamentale şi trăiri de mare putere trezitoare etc. Să examinăm câteva dintre manifestările noomorfice tulburătoare ale lui Jung pe care le invocăm drept probe ale puterii noomorfozei de a induce stări vizi­o­nare.

“În octombrie 1913, relatează Jung, eram singur într-o călătorie şi am fost deodată copleşit de o foarte intensă vizi­une: am văzut o monstruoasă potopire de ploi acoperind toate ţinuturile nordice de joasă altitudine dintre Marea Nordului şi Alpi. Când potopul s-a apropiat de Elveţia am văzut munţii înălţându-se, mai sus şi mai sus, pentru a proteja ţara. Am înţeles atunci că o cumplită catastrofă era pe cale de a se petrece. Am văzut puternice valuri galbene, bucăţi plutitoare ale civilizaţiei zdrobite, şi corpuri de înecaţi cu miile. Apoi toată marea s-a transformat în sânge. Această viziune a durat circa o oră. Am fost uluit şi cuprins de greaţă fiind ruşinat de slăbiciunea mea.”[10].

La două săptămâni, notează Jung, viziunea s-a repetat, doar mai acută. “O voce interioară a vorbit «Priveşte cu atenţie; totul este real şi va fi astfel, să nu te îndoieşti»!”[11]. În primăvara şi în toamna lui 1914, Jung are trei vise despre un val de frig copleşind totul sub gheaţă. Totul era în miezul verii. A zărit întreaga Lorenă şi canalele îngheţate şi aproape toată regiunea pustiită de îngheţuri. Visul a revenit în Aprilie şi în Mai şi ultima dată în 1914. Pe 1 august războiul a izbucnit. Jung avea proba unui proces vizionar de copleşitoare putere, ceea ce argumentează îndeajuns ideea noomorfozelor, adică a acelui tip de manifestări trăitoare care fac din orizonturile istorice şi cele mitologice, din temporalităţi diferite şi durate mari, din e­poci întregi şi din spaţii de mare cu­prin­dere, unul şi acelaşi cadru de trăire, pe de­plin actualizat în viziuni, incomplet actualizat în cadrul unor trăiri semicon­ştiente, complet exprimat în simboluri, în mituri, în fantezii, în vise, dar numai parţial inteligibile chiar şi pentru cel ce le experiază în actele creatoare ori în tră­irile mistice, de unde necesitatea her­me­neuticii chiar pentru trăitor. Întâi le tră­ieşte şi abia apoi, printr-o herme­ne­utică sui generis, le înţelege, dobândind cu­noaştere prin mijlocirea lor şi pe măsura lor. Suntem, iată, în pragul unei foarte cuprinzătoare înţelegeri a esenţei noomorfozelor. Acestea sunt tipuri de mani­festări trăitoare înlăuntrul cărora sunt a­trase spaţii de uriaşă cuprindere şi de­opotrivă durate mari ce leagă trecutul cel mai îndepărtat de viitorul care vine, şi el, de departe asupra noastră sub forma unor stări vizionare de extraordinară intensitate, ca în manifestările profetice. Noomorfozele sunt de natură să ne avertizeze cât de eronat este complexul pozitivist de gândire şi de simţire pe care a mizat modernitatea europeană când a îndrumat cunoaşterea să se rupă de trăire, istoria să se rupă de mit, de mitologie și de religie, prezentul să se rupă de trecut şi viitorul să se rupă de prezent şi deopotrivă de trecut etc. Atunci când ruptura este radicală, noomorfozele se manifestă neconştient şi distructiv, zonele scufundate ale trăi­rilor se întorc în spaţiul trăit şi în con­ştiinţă sub formele distructive ale acelor stări mentale colective care pregătesc revo­luţiile şi războaiele etc. În general, pentru noomorfozele de mare intensitate cum ar fi viziunile, câmpul con­ştiinţei este prea strâmt şi dacă insul nu are tehnici psihologice specifice pentru lărgirea spaţiului conştiinţei spre a cuprinde în tipare adecvate aceste noomorfoze, ele îl vor distruge pe cel care face experienţa lor, adesea involuntar.  Este de extremă importanţă, de pildă, ca marii creatori să parcurgă, o dată cu procesele creatoare şi mari procese purificatoare, devenirile morale fiind singurele capabile să apere echilibrul sufletesc drastic ameninţat de teribila dezlănţuire a func­ţiei creatoare. Prin urmare, este evident că în cadrul noomorfozelor se precipită tensiuni ale celor două câmpuri energetice, unul din adânc pe care se reazemă procesele creatoare, memoria de lung termen, simbolurile, credința religioasă, altruismul etc., și altul dinspre suprafața instituțiilor, a organizărilor imanente ale vieții individuale și colective dar și ale forței de gravitație a maselor, a viitorului, care acționează adeseori stihial, cum ne dovedesc utopiile, soteriologiile imanentist-istorice, ideologiile, idolatriile futuriste etc. Această tensiune provoacă precipitări care pregătesc adevărate furtuni ale psihismului colectiv și individual. Chestiunea tulburătoare, într-adevăr, este că aceste “furtuni” noologice (pneumatomorfice) reprezenta­seră şi în cazul lui Jung o ameninţare pentru unitatea sufletească. Jung asea­mănă aceste “curente ale fanteziei” cu trăsnetele, cu furtunile, cu blocuri de piatră prăvălite asupra-i, ameninţând să-l stri­vească. “Al­ţii au fost destrămaţi de aceste fur­tuni – Nietzsche şi Hölderlin, şi mulţi alţii”. “Există o rezistenţă demoni­că în mine, observă Jung, şi de la început n-am avut nici o îndoială că trebuie să aflu secretele a ceea ce trăim în aceste fantezii. Când sufeream aceste asalturi ale inconştientului aveam con­vingerea că mă supun unei voinţe mai înalte şi acest sentiment a continuat să mă stăpânească (uphold) până când reuşeam să stăpânesc eu însumi întreaga chestiune, o atare sarcină.”[12] Este înve­de­rat, iată, caracterul relativ autonom, în raport cu subiectul trăitorului, al noomorfozelor. Aceste asalturi ale incon­ştientului se manifestă ca şi cum ar im­pune insului o voinţă mai înaltă decât a lui, căci în câmpul lor (al noomorfozelor) sunt stări de trăire, conţinuturi spirituale prin care se propagă într-adevăr o “subiectivitate” mai înaltă şi mai cuprinzătoare în care cerul este unit cu pământul, Dumnezeu, ca Duh Sfânt, cu omul, confirmând teandria, modul divino-uman de existenţă, istoria cu mitologia etc. Este drept, însă, că aceleaşi “asalturi“ sunt şi căi de intervenţie ale du­hu­rilor rele, încât experienţele acestea ating praguri ale primejdiilor sufleteşti (asupra sufletului), cum bine remarcă Jung însuşi.

Jung relatează că această forţă era atât de copleşitoare încât a fost nevoit să practice yoga spre a-şi ţine emoţiile sub control. După recăpătarea calmului, ne mărturiseşte Jung, controlul emoţional era abandonat spre a îngădui “imagi­nilor” şi “vocilor interioare” să se ex­prime fără oprelişti. Rostul exerciţiilor yoga este de a “oblitera complet multitudinea conţi­nu­turilor psihice şi a imagi­nilor”[13]. In­formaţia mai lămuritoare asupra esenţei noomorfologice a procesului este aceasta: “În măsura în care reuşeam să traduc emoţiile în imagini – adică, să descopăr imaginile care erau ascunse în emoţii – eram calmat lăuntric şi redresat. Dacă aş fi lăsat acele ima­gini ascunse în emoţii, ele ar fi putut să mă destrame în bucăţi (…). Ca rezultat al experimentului, am învăţat cât de salvator poate fi din punct de vedere terapeutic, să descoperi imagi­nile particulare care se află îndărătul emoţiilor”[14].

Experienţele lui Jung sunt de natură să revoluţioneze tot ceea ce ştiam despre esenţa proceselor noologice, de trăire. Reţinem, în primul rând, că nucleul de foc al acestei forţe teribile declanşate sub forma emoţiilor se poate elibera şi ne poate elibera dacă-l traducem în ima­gini. În caz contrar individul nu se poate apăra de autodistrugere. Ar mai avea la dispoziţie o soluţie şi aceasta este practicată de cultura indiană: obliterarea completă a câmpului psihomorfic. Acel elan co­pleşitor în stare să concentreze uriaşa forţă a corpului şi a psihei deopotrivă, dirijând-o fie spre descoperirea unor noi soluţii creatoare ale existenţei, fie chiar împotriva vieţii, poate fi controlat, ne spune Jung, printr-un proces creator continuu… Însă acest proces creator este susținut de energii pure, necondiționate de vreo organizare, dar conținând valențe organizatoare mai adânci. Aceste energii nu pot să decurgă din ceva deja dat, căci datul este deja organizat, deja „consumat”, actualizat, deci nu mai conține în sine însuși vreo rezervă energetică neutilizată, neobiectivată. Procesul creator este datorat, așadar, energiilor necreate, nedatate și nedatabile, exprimabile sub forma unor latențe sufletești, adică a unro virtualități energetice asemănătoare cu darurile sau cu harismele. Există deci o funcţie creatoare, nereductibilă la energiile biologice sau psihice, care, dacă n-are câmp de manifestare, dezlănţuie o uriaşă forţă distructivă în om şi în destinul civilizaţiilor. Indienii au inventat un corpus de exerciţii yoga prin care pot elibera acea forţă stranie din constrângerile noomorfozelor şi astfel dobândesc calmul yo­ginic, retragerea, cvasi-anihilarea func­ţiilor biologice vitale etc. Nimic, deci, nu mai stânjeneşte manifestarea liberă a a­celei “forţe interioare” despre a cărei na­­tu­ră nu mai ştim nimic. Prin experi­enţa cul­turii europene, însă, am aflat, în a­fară de orice îndoială, că acea forţă poa­te fi canalizată numai în şi prin fluxuri creatoare dublate de trăirile înălţătoare, care ne situează în lumina căutării adevărului şi a iubirii lui Dumnezeu.

 

 

Ilie Badescu
Universitatea-Emaus.Ro
(Va urma)

[1] C. G. Jung, Memories…, p. 233.

[2] (ibidem)

[3] Ibidem, p. 234.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem, p. 234-235.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, p. 236.

[9] Ibidem, p. 236..

[10] Memories…, p. 175.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem, p.177.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

Leave a Reply

Your email address will not be published.